CCR, inamicul invizibil al transparenței

Fost funcționar public și avertizor de integritate recunoscut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului(Poienaru împotriva României), privesc cu îngrijorare profundă recenta decizie a Curții Constituționale a României, prin care se interzice Agenției Naționale de Integritate (ANI) să mai publice online declarațiile de avere și de interese ale funcționarilor și demnitarilor. Se invocă, bineînțeles, dreptul la viață privată, în contextul aplicării Regulamentului general privind protecția datelor (GDPR).
Decizia CCR care aruncă România înapoi în opacitate, este un derapaj de la valorile fundamentale ale transparenței și controlului democratic

Sa facem o paralelă intre decizia CJUE si CCR
În anul 2010, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a pronunțat o hotărâre de referință în cauzele reunite C-92/09 și C-93/09 – Schecke și Eifert, stabilind că publicarea online a sumelor primite de persoanele fizice (fermieri) din fonduri europene reprezenta o ingerință disproporționată în viața privată. Pe bună dreptate, decizia CJUE a fost clară, si anume ca, transparența nu trebuie să anuleze protecția datelor, atunci când este vorba despre persoane care nu exercită o funcție publică.

Însă decizia CCR nu are nicio legătură cu acea hotărâre, decât dacă o citim în mod greșit sau manipulator. În cazul ANI, nu vorbim despre fermieri, ci despre funcționari publici, demnitari, primari, directori de instituții și parlamentari. Aceștia sunt, prin definiție, supuși unei obligații de transparență mult mai riguroase, tocmai pentru că administrează bani publici și exercită autoritate în numele cetățenilor.

Dreptul la viață privată nu înseamnă dreptul la opacitate în serviciul public.
Declarațiile de avere și de interese nu sunt „date personale” în sensul interzis de lege. Ele sunt instrumente de prevenire a corupției și a conflictelor de interese, esențiale într-un stat de drept funcțional. Confidențializarea lor elimină posibilitatea controlului public și transformă mecanismele de integritate în simple vitrine decorative.

A pune semnul egal între un cetățean care primește o subvenție agricolă și un director de agenție care administrează milioane de euro poate fi o manipulare gravă, o inversare a priorităților etice și juridice.

Este paradoxal și periculos ca ANI, instituția-cheie în protejarea integrității, să fie împiedicată printr-o decizie CCR să-și îndeplinească una dintre funcțiile esențiale, informarea publicului.

Decizia CCR nu protejează cetățeanul vulnerabil ci rețeaua de interese care se ascunde în hățișul funcțiilor publice, al interimatului perpetuu și al incompatibilităților mușamalizate.

Dreptul la transparență este parte din libertatea de exprimare.
Când am câștigat procesul Poienaru împotriva României la CEDO, instanța europeană a spus clar ca avertizorii de integritate și cetățenii au dreptul să critice administrația publică, iar statul are obligația să asigure transparența și protecția celor care semnalează derapaje.

Această decizie a CCR lovește tocmai în acel principiu.

Poate fi invocat GDPR ca paravan pentru a ascunde averi, conflicte de interese și rețele clientelare în administrația publică?

Răspunsul meu, ca om care a trecut prin focul represiunii administrative pentru că a spus adevărul, este nu.

Această decizie nu protejează viața privată, ci compromite încrederea publică în instituții. Ea este un cadou pentru corupție și o palmă peste obrazul celor care cred încă în cinste, merit și transparență.

Transparența nu este un moft. Este o obligație constituțională, democratică și morală.

CCR, ANI și toți cei care lucrează în serviciul public nu trebuie să uite niciodată că autoritatea fără control public duce la abuz, iar funcția publică nu este un privilegiu, ci un contract cu cetățeanul. Iar acest contract se clădește pe lumină, nu pe întuneric.

CCR, the invisible enemy of transparency

As a former public official and whistleblower recognized by the European Court of Human Rights (Poienaru v. Romania), I view with deep concern the recent decision of the Constitutional Court of Romania, which prohibits the National Integrity Agency (ANI) from publishing online the asset and interest declarations of officials and dignitaries. The right to privacy is invoked, of course, in the context of the application of the General Data Protection Regulation (GDPR). The CCR’s decision that plunges Romania back into opacity is a deviation from the fundamental values of transparency and democratic oversight.

Let’s draw a parallel between the decision of the CJEU and the CCR. In 2010, the Court of Justice of the European Union (CJEU) issued a landmark ruling in the joined cases C-92/09 and C-93/09 – Schecke and Eifert, establishing that the online publication of amounts received by individuals (farmers) from European funds represented a disproportionate interference in private life. The CJEU’s decision was rightly clear, namely that transparency should not override data protection when it comes to individuals who do not hold a public office.

However, the decision of the Constitutional Court has nothing to do with that ruling, unless we read it incorrectly or manipulatively. In the case of the National Integrity Agency, we are not talking about farmers, but about public servants, dignitaries, mayors, heads of institutions, and parliamentarians. These individuals are, by definition, subject to a much more rigorous obligation of transparency precisely because they manage public funds and exercise authority on behalf of the citizens.

The right to privacy does not mean the right to opacity in public service. Declarations of assets and interests are not ‘personal data’ in the sense prohibited by law. They are tools for preventing corruption and conflicts of interest, essential in a functional rule of law state. Confidentalizing them eliminates the possibility of public oversight and turns integrity mechanisms into mere decorative showcases.

Equating a citizen receiving an agricultural subsidy with an agency director managing millions of euros can be a serious manipulation, a reversal of ethical and legal priorities.It is paradoxical and dangerous that ANI, the key institution in protecting integrity, is hindered by a CCR decision from fulfilling one of its essential functions, informing the public.

The CCR decision does not protect the vulnerable citizen but rather the network of interests that hides in the maze of public functions, perpetual acting positions, and concealed incompatibilities.The right to transparency is part of freedom of expression. When we won the Poienaru case against Romania at the ECtHR, the European court clearly stated that whistleblowers and citizens have the right to criticize public administration, and the state has the obligation to ensure transparency and protection for those who report misconduct.

This decision of the CCR strikes at that principle.Can GDPR be invoked as a shield to hide wealth, conflicts of interest, and clientelistic networks in public administration?My answer, as someone who has gone through the fire of administrative repression for speaking the truth, is no.This decision does not protect privacy, but compromises public trust in institutions. It is a gift for corruption and a slap in the face of those who still believe in honesty, merit, and transparency.

Transparency is not a luxury. It is a constitutional, democratic, and moral obligation.The Constitutional Court, the National Integrity Agency, and all those who work in the public service must never forget that authority without public oversight leads to abuse, and public office is not a privilege, but a contract with the citizen. And this contract is built on light, not on darkness.