Imagistica brancusiana si conflictul cu Dumnezeu

Conflictul dintre om si Dumnezeu dureaza de la facerea lumii. Pamant si spirit, Adam, prima creatura a fost un esec din punct de vedere sculptural. Dumnezeu a creat-o atunci pe Eva, dupa care s-a oprit din lucru.

Pacatul primordial si paradisul pierdut au fost primele „acte de creatie” ale omului. Martor la nasterea secolului XX, Brancusi, in plina maturitate creatoare, intra in conflict cu Dumnezeu. Impreuna cu „intreg poporul sau de zei” se instaleaza in inima Parisului.

„Orasul luminilor” este pentru el paradisul pe pamant. „Taranoiul”, cum ii spuneau unii critici, isi aduna in atelierul sau, pietre smulse din temelia unor lumi apuse. Singur, cu paradisul sau, Brancusi a inceput teribilul act al creatiei sale. Mai intai a citit continutul materiei, apoi s-a apucat de lucru.

Nasterea, dragostea si moartea i-au fost modelate in gand; dupa chipul si asemanarea gandurilor sale a modelat piatra cu lovituri delicate de ciocan si dalta. In drumul sau spre desavarsire, Maestrul reuseste sa se apropie de „realitatile esentiale” Constata ca despartirea de sine, in munca si creatie a avut-o si Dumnezeu. Iubirea de sine indeparteaza pe oameni de realitate conducandu-i la „intuneric si chiar sinucidere”.

Privindu-si indelung pietrele, in incercarea de a le da viata, Brancusi, constata pentru o clipa, ca pietrele devin „sugubete”. Dinamismul sau, refuzul de a lucra cu modele si incercarea de a da viata lucrarilor sale l-au adus in conflict cu Dumnezeu. Vazand ca nu-L poate depasi in actul creatiei, Maestrul, cu o „bucurie curata” se resemneaza. Din acel moment, lucrarile sale au ramas la stadiul de embrion. Radiografiind opera sa, putem spune ca embrionul este sanatos, iar pentru a prinde viata va trebui sa „privim lucrurile pana le vedem”. Numai „cei aproape de Dumnezeu le-au vazut”.