De ce aș propune un prim-ministru din opoziție?

În România post-electorală, cu un președinte nou ales în persoana lui Nicușor Dan și cu o majoritate parlamentară solidă formată din PSD, PNL, USR, UDMR și reprezentanții minorităților, avem, pentru prima dată după decenii, ocazia unei reconstrucții reale. Avem un președinte legitim, avem majoritate parlamentară, avem și o direcție clară – una pro-europeană, democratică, bazată pe instituții și respectul legii.
Și totuși, o parte importantă a societății rămâne frustrată, înverșunată, neîncrezătoare. Votul radical, resentimentar, al unei părți din electoratul român s-a coagulat în jurul AUR si POT. Unii poate din naivitate, alții din convingere sinceră, dar mulți din disperare. Acești oameni nu dispar doar pentru că au pierdut alegerile. Nici nu vor tăcea. Și nici nu pot fi reduși la tăcere cu lozinci sau cu dispreț.
În acest context, am reflectat la o soluție care nu e doar îndrăzneață, ci – cred – cu adevărat unificatoare: numirea unui prim-ministru din opoziție, mai exact din partea AUR si POT, în persoana lui Călin Georgescu.
Nu, nu pentru că AUR ar fi câștigat vreo legitimitate executivă. Nu pentru că ar avea majoritate sau program coerent de guvernare. Ci pentru că o asemenea mișcare, făcută de un președinte curajos și lucid, ar putea crea un moment de reconciliere națională autentică.
Călin Georgescu nu e George Simion. Nu vine cu furci și topoare, ci cu discursuri ecologiste și teme de suveranitate care, dacă sunt golite de extremism, merită cel puțin discutate. Numirea lui nu ar garanta automat validarea în Parlament. Și poate tocmai de aceea gestul ar fi cu atât mai valoros: pentru prima dată, electoratul pierzător nu ar fi umilit, ci ascultat.
Nu avem nevoie de unirea partidelor. Ci de unirea poporului. A celor care au câștigat și a celor care au pierdut. Dacă nu ne regăsim într-un proiect comun, vom continua aceeași spirală a urii, polarizării și blocajelor. Dacă vrem să reducem influența extremismului, nu o putem face doar prin interdicții sau ignorare. Ci prin asumare și includere, cu limite clare.
Riscul? Desigur, este mare. Coaliția ar putea riposta, partidele ar putea reacționa cu furie. Dar aceasta este esența leadership-ului într-un moment istoric: a risca, nu a administra.
Cine și-ar fi imaginat că un președinte provenit dintr-o formațiune de nișă, susținut de o alianță de forțe istorice, ar putea propune o figură simbolică din tabăra adversă pentru a uni țara? Și tocmai de aceea ar fi o decizie care ar rămâne în istorie.
Dacă după șase luni acel premier nu face față, Parlamentul îl poate demite. Dar dacă, în mod neașteptat, se dovedește capabil de stabilitate și reformă, România întreagă ar avea de câștigat. Nu neapărat din guvernare. Ci din faptul că am putut sta la aceeași masă fără să ne strângem de gât.
Este timpul să ieșim din logica conflictului zero. E vremea să construim o Românie a maturității. Iar o astfel de decizie, în acest moment, ar însemna exact asta: curajul de a uni, nu doar de a învinge.