Romania mea de 100 de ani, de Emilia Poenaru Moldovan

Centenarul m-a prins si pe mine cu 100 de articole scrise pe acest blog. Multumesc gazdei mele, Marius Alexa, proprietarul Finantare.ro. In semn de pretuire pentru rudele, prietenii si tara mea, redau mai jos doua poezii ale surorii mele Emilia, aparute in Cercul poeților vpl.2, 2018, Editura Colorama, colecția Cercul Literar de la Cluj. 

Romania mea de 100 de ani arată așa : Mama

Mama în rochie înflorată și părul strîns
la ceafă unde-și ducea mereu mîna
să-l aranjeze cu gestul lui Madame Chauchat
pleca de la școală urcînd pe un deal vrăjit
unde au primit locuință
într-un bloc stil sovietic toți profesorii,
refugiații și cei alungați de prin sate,
un cocteil numai bun de oameni
cu funcții bine determinate în stup,
unii să educe iar alții să supravegheze
ce se mai vorbea în parcul plin de bănci,
salcîmi și rondouri cu gura-leului din jur.
Mama urcînd dealul fredonînd Rosignol de mes amours
și de atunci imprimeul rochiei ei era intim legat
de figura zîmbitoare și oacheșă a lui Louis Mariano.
Mama învățîndu-i limba română
pe cei de pe ambele maluri ale Mureșului
și pe toți copiii ei, cu credința nestrămutată
în știința de carte și revenirea uniților.

Mama întorcîndu-se de la sfatul popular
cu o medalie de tinichea clasa III
de mamă eroină, dar nu indeajuns
de eroină pentru că avea numai cinci copii
iar țigăncile alături de care a stat
la acordarea diplomelor aveau peste zece.
Mama repetînd Puiul de Brătescu Voinești
cu tatăl lui Arthur care era director la fabrică
și trebuia musai – așa au zis cei de sus –
să aibă măcar opt clase.
Iar cînd a murit unul Kennedy care
nici măcar nu era de pe la noi
mama a plîns ore în șir ghemuită lîngă radioul
cumpărat de tata în rate
odată cu mașina de spălat poloneză
care funcționează și acum.
A plecat grăbită înainte de pensie
să ducă limba română prin ținuturi
cunoscute ei doar din cărțile de catehism.

Romania mea de 100 de ani arată așa : Tata

De bucuria Unirii
bunicii mei s-au iubit
și l-au născut pe tata în 1919.
Cea mai dragă amintire a lui
a fost când a jucat
cu ceata din satul lui,
fecioreasca din Ardeal
în fața regelui Carol
la Bucuresti.
Student apoi la o universitate
refugiată din Cluj în anii cedării,
revenea în sat să-și vândă pământurile.
Iar o venit domnișoru’ să-și vândă averea,
ziceau oamenii,
se-ntoarnă în pământ părinții de necaz.
Tot răul spre bine,
când au venit comuniștii, nu mai au ce să-mi ia.
La școala dintr-un sat
unde a predat prima dată
și unde a cunoscut-o pe mama,
venea însoțit de un porumbel pe umăr,
pe drumul prăfuit vara
și noroios mai tot timpul anului.
Locuia într-un conac al unui grof ungur
și făcea planuri în secret pentru timpurile
când vor veni americanii să-i salveze.
Mai târziu-era deja evident
că americanii aveau alte treburi-
la școala din oraș îi învăța pe copiii de țăran
care veniseră să-nvețe meserie,
cum să mănânce cu furculița și cuțitul,
cum să-și construiasca în fundul curții
latrine din lemn,
cum să-și spele ciorapii
și să ofere flori domnișoarelor.
Pe ultimele pagini din caiete
elevii trebuiau să-și noteze
citatele latinești pe care le învățase
la Casa Domnului din Blaj
și pe care avea bucuria
să le transmită viitorilor operatori chimiști
ce urmau să dea țării sodă caustică.
Secretul lor era bine păzit:
repetau Gaudeamus Igitur
să fie și ei în rând cu liceenii.
Din cei 100 de ani ai României
lui tata i-au revenit doar jumatate.
La moartea lui, elevii școlilor
au umplut toata strada noastră,
cea mai lungă din oraș.