Paul Goma, arhivele și prezumția vinovăției colective. Ce am apărat în 2005 și ce spun documentele după douăzeci de ani

În aceste zile am redeschis un fișier pe care nu îl mai consultasem de aproape două decenii și pe care îl primisem de la Paul Goma în perioada controversei provocate de publicarea în Viața Românească a unor fragmente din Jurnal 2005, de calificarea lor drept antisemite și de îndepărtarea lui Liviu Ioan Stoiciu din conducerea revistei.[1]Regăsirea documentului mă obligă să revin asupra acelui episod nu pentru a-l absolvi pe Goma de propriile formulări și nici pentru a relativiza Holocaustul din România, ci pentru a separa ceea ce orice analiză juridică și istorică serioasă trebuie să țină distinct, respectiv faptul documentat, interpretarea și culpabilizarea colectivă.
La 5 noiembrie 2005 publicam articolul Șah-mat la N. Manolescu.[2]Textul era polemic și conținea formule pe care astăzi nu le-aș mai utiliza în lipsa unor probe, însă problema de principiu rămâne valabilă. Nu apăram antisemitismul și nu susțineam că un critic, un istoric sau o instituție culturală nu poate califica un text drept antisemit fără o hotărâre judecătorească. Contestam transformarea calificării unui text într-o răspundere atribuită redactorului care îl publicase și apoi celor care criticau sancționarea sa. Răspunderea juridică este individuală, iar asocierea intelectuală ori editorială nu poate ține locul probei.
Controversa din 2005 a fost mai complexă decât formula retrospectivă potrivit căreia de o parte s-ar fi aflat apărătorii antisemitismului, iar de cealaltă cei care îl condamnau. În numărul 6–7/2005 al revistei Viața Românească au fost publicate fragmente din jurnalul lui Paul Goma, Uniunea Scriitorilor a calificat textul ca având conținut antisemit, iar Liviu Ioan Stoiciu a fost ulterior îndepărtat din funcție. Problema ridicată atunci de noi privea și procedura, și libertatea editorială, și riscul vinovăției prin asociere, fără ca aceasta să presupună însușirea tuturor tezelor istorice ale lui Goma.[3]
Fișierul regăsit schimbă însă perspectiva asupra disputei, deoarece nu este un simplu eseu al lui Paul Goma, ci reproduce un corpus amplu de documente provenite din Arhivele Statului, Arhiva Ministerului Apărării Naționale, Arhiva Ministerului de Interne, Biblioteca Academiei Române și alte fonduri, cu indicarea dosarelor și filelor. La începutul materialului se află chiar un text semnat de mine, Rezolvarea problemei evreiești. Mărturii, în care precizam că documentele trebuie cunoscute tocmai pentru ca asemenea tragedii să nu se mai repete.[4]
O parte importantă a materialului provine din volumul Situația evreilor din România, 1939–1941, coordonat de Alesandru Duțu și Constantin Botoran și publicat în 1994 sub egida Fundației Culturale Române. În jurul difuzării volumului au circulat ulterior relatări privind oprirea ori distrugerea unei părți a tirajului. Paul Goma mi-a vorbit atunci despre rolul lui Augustin Buzura și despre o presupusă opoziție politică la difuzarea acestor documente, pe care o lega inclusiv de Ion Iliescu. După douăzeci de ani, memoria unei conversații nu poate fi transformată într-un fapt istoric stabilit, astfel încât o eventuală intervenție a lui Ion Iliescu trebuie tratată, până la apariția unui document primar, ca afirmație care necesită verificare.[5]
Documentele sunt cu atât mai importante cu cât nu confirmă integral nici una dintre narațiunile simplificatoare ale polemicii. Un ordin al Diviziei 14 Infanterie din 1941 se referă la persoane care „au atacat armata română cu ocazia retragerii din 28 Iunie 1940”, dar același act condamnă jafurile și masacrele săvârșite de militari împotriva populației evreiești, interzice devastările împotriva populației civile indiferent de naționalitate și cere identificarea celor vinovați atunci când ar exista noi incidente.[6]Documentul dovedește că autoritățile militare române considerau că în timpul retragerii avuseseră loc atacuri asupra armatei, dar nu demonstrează o culpă colectivă a evreilor.
Un raport al Corpului de Cavalerie din iulie 1941 consemnează că la Edineț asupra militarilor români s-ar fi tras din case și beciuri, atribuie unele acțiuni unor evrei și menționează prezența unor evrei în structuri locale sovietice, după care trece însă de la fapte individualizate la caracterizarea generală a populației evreiești din Basarabia drept bază a propagandei comuniste și recomandă internarea acesteia în lagăre.[7]Tocmai aici se vede ruptura dintre fapt și generalizare. Autenticitatea unui document nu transformă automat judecata autorului său într-o concluzie istorică adevărată.
Colecția arată în același timp cât de ușor puteau zvonurile și prejudecățile să fie transformate în acuzații. Un proces-verbal al șefului Comisariatului V Poliție Iași din 28 iunie 1941 descrie percheziții efectuate în case evreiești pentru presupuse emițătoare clandestine și consemnează că într-o locuință suspectată nu fusese găsit un asemenea aparat, iar într-un alt caz militarii credeau că într-un beci se ascundea un evreu care trăsese cu mitraliera, persoana descoperită fiind de fapt un creștin ascuns de teama împușcăturilor.[8]Un raport administrativ sau militar este, prin urmare, o sursă care trebuie verificată și coroborată, nu un verdict.
Aceeași colecție conține însă documente incontestabil grave privind răspunderea autorităților române. Procesul-verbal referitor la unul dintre trenurile morții consemnează 1.974 de persoane transportate în 19 vagoane și 1.198 de decese, iar un alt document militar recunoaște participarea unor ostași români la arestări, jafuri și masacrarea populației evreiești. Stenograma Consiliului de Miniștri din 8 iulie 1941 consemnează, la rândul ei, discursul lui Mihai Antonescu despre migrațiunea forțată a evreilor din Basarabia și Bucovina și despre „purificare etnică”.[9]Aceste documente exclud juridic și moral teza potrivit căreia persecuția colectivă din 1941 ar putea fi justificată prin incidentele anului 1940.
Aici critica adresată lui Paul Goma este întemeiată. Atunci când existența unor acte atribuite unor persoane sau grupuri este transformată în formule despre „evrei” ca subiect colectiv, răspunderea individuală este înlocuită cu apartenența etnică. Aceasta este tocmai logica vinovăției colective pe care dreptul modern o respinge.
Într-o intervenție recentă, Cătălin Avramescu îl califică pe Paul Goma drept antisemit și arată că cedarea Basarabiei a fost decisă de autoritățile române în urma ultimatumului sovietic, nu de „evrei”.[10]Afirmația este corectă, însă răspunde unei alte întrebări decât aceea dacă, în timpul retragerii administrației și armatei române după 28 iunie 1940, anumite persoane ori grupuri aparținând diferitelor comunități au participat la acte ostile împotriva militarilor sau administrației române. Documentele arată că asemenea incidente au fost consemnate de autoritățile militare, iar existența surselor nu poate fi anulată prin calificarea autorului care le-a invocat.
Distincția esențială este, prin urmare, simplă. A afirma că anumite persoane de origine evreiască au săvârșit anumite acte, dacă faptele sunt dovedite, aparține cercetării istorice. A transforma această propoziție în afirmația că „evreii” au săvârșit acele acte înseamnă generalizare etnică. Aceeași regulă funcționează și invers. Redactorul care publică un text nu devine autorul lui, iar persoana care contestă sancționarea redactorului nu devine, prin aceasta, adeptul tuturor ideilor autorului publicat. Acesta era nucleul juridic al articolului meu din 2005 și acesta este motivul pentru care îl consider încă actual.
Am aplicat același standard și atunci când documentele puteau servi intereselor unor familii evreiești. În 2025 am transmis reprezentanților comunității evreiești din România articolul meu Dan, Căpitan de plai!, în care calificam fără echivoc Mișcarea Legionară drept fascistă, violentă și antisemită.[11]Cu altă ocazie am transmis aceleiași comunități copia unui vechi registru agricol ajuns în România din Ucraina, recuperat de un fermier și conținând informații istorice privind proprietatea funciară din zona Sighetu Marmației. Nu susțin, fără expertizarea lui, că registrul dovedește existența unor drepturi actuale ori caracterul fraudulos al unor modificări ulterioare ale evidențelor funciare. Tocmai aceeași regulă trebuie aplicată oricărui document, indiferent cui îi profită. Se verifică mai întâi sursa și abia apoi se formulează concluzia.
Fișierul primit de la Paul Goma nu îl absolvă, așadar, de responsabilitatea propriilor generalizări, dar nici calificarea sa drept antisemit nu anulează documentele pe care le-a utilizat. Arhiva nu este avocatul celui care o citează și nici adversarul celui care o contestă, ci o sursă care trebuie interogată critic, coroborată și așezată în context.
Într-un stat de drept nu există vinovăție prin asociere și nici vinovăție prin apartenență etnică. Faptele sunt individuale, probele trebuie verificate, iar răspunderea nu poate fi transferată unei comunități. Memoria Holocaustului nu este slăbită prin cercetarea documentelor incomode, după cum existența unor fapte individuale comise de persoane aparținând unei comunități persecutate nu diminuează caracterul criminal al politicilor de persecuție îndreptate împotriva acelei comunități.
După douăzeci de ani, acesta este sensul juridic pe care îl găsesc în documentul primit de la Paul Goma. Etnia nu poate funcționa nici ca prezumție de culpabilitate, nici ca prezumție de impunitate. Fapta se dovedește, persoana răspunde, iar arhiva trebuie să rămână deschisă.

───

[1] Viața Românească, nr. 6–7/2005; pentru controversa editorială și măsura luată față de Liviu Ioan Stoiciu, a se vedea presa culturală din septembrie–octombrie 2005.
[2] Antoniu Poienaru, „Șah-mat la N. Manolescu”, Poezie.ro, 5 noiembrie 2005.
[3] A se vedea declarațiile publice ale lui Liviu Ioan Stoiciu și corespondența deschisă purtată în toamna anului 2005 în jurul cazului Viața Românească–Paul Goma.
[4] Fișierul Evrei_Romania_D_1939_1941.rtf, primit de autor de la Paul Goma în contextul controversei din 2005; introducerea „Rezolvarea problemei evreiești. Mărturii”, semnată Antoniu Poienaru.
[5] Alesandru Duțu, Constantin Botoran coord., Situația evreilor din România, 1939–1941, Fundația Culturală Română, București, 1994. Afirmațiile privind intervențiile ulterioare asupra difuzării tirajului necesită verificare distinctă pe baza unor surse primare.
[6] Arhiva Ministerului Apărării Naționale, fond Divizia 14 Infanterie, dosar nr. 1.015, f. 208, original, ordin din 30 iunie 1941, reprodus în fișierul menționat la nota 4.
[7] Arhiva Ministerului Apărării Naționale, fond Armata 3, dosar nr. 435, f. 53–55, original, Raport contrainformativ nr. 1 al Corpului de Cavalerie din 8 iulie 1941.
[8] Arhiva Ministerului de Interne, fond N.I., dosar nr. 108233, vol. 28, f. 82–83, proces-verbal din 28 iunie 1941 al Comisariatului V Poliție Iași.
[9] Arhivele Statului Iași, fond Prefectura Județului Iași, dosar nr. 16/1941, f. 36; Arhiva Ministerului Apărării Naționale, fond Divizia 14 Infanterie, dosar nr. 1.015, f. 208; Arhivele Statului București, fond Președinția Consiliului de Miniștri, Cabinetul Militar, dosar nr. 475/1941, f. 123–127.
[10] Cătălin Avramescu, postare publică pe Facebook, 23 august 2026, referitoare la Paul Goma și la interpretarea evenimentelor din Basarabia din 1940–1941.
[11] Antoniu Poienaru, „Dan, Căpitan de plai!”, antoniupoienaru.finantare.ro, 21 iulie 2025.

Redau postarea de pe Facebook a lui C.Avramescu, ștearsă după apariția articolului meu: „Un antisemit: Paul Goma.
Una intre condițiile necesare pentru a deveni extremist este nerușinarea. Paul Goma este un exemplu de manual. S-a apucat, la bătrânețe, să îi atace pe istoricii Holocaustului. Ca și cum el ar fi știut ceva ce profesioniștii, cei care au lucrat cu arhive și care chiar citesc și scriu lucrări de specialitate, nu știu. Așa a ajuns să scrie texte infame precum „Basarabia și evreii”.
Iată un exemplu de derapaj ignorant:
„Reacția românilor din 1941 nu a avut o bază rasială sau antisemită, ci a fost o simplă răzbunare, o reacție de răspuns la atrocitățile și trădările săvârșite de evrei în vara lui 1940”.
Goma se referă la cedarea Basarabiei, în Iunie 1940. Dar asta a fost decisă de un regim dictatorial, al lui Carol al II-lea. Ca urmare a unui ultimatum dat de Moscova, dar decizia de a accepta ultimatumul a fost a lui Carol și a majorității membrilor Consiliului de Coroană. (Nicolae Iorga a fost între cei 6 care au votat împotrivă). Se poate argumenta dacă această decizie a fost singura posibilă în condițiile acelea. (Probabil nu). Însă ce este important este că decizia a fost a autorităților române, nu a „evreilor”, care în România dictaturii regale erau supuși unei discriminări dure începând din ianuarie 1938.
Pentru Goma, „evreii” însă erau de vină pentru cedarea Basarabiei. Nu Germania nazistă și Italia fascistă, care au presat România să accepte ultimatumul sovietic. Nu regimul de la Moscova, care a trecut la ocuparea Basarabiei. Nu Carol și banda lui, care s-au asociat cu cei care i-au împins să cedeze sovieticilor. A, nu… „evreii”…
Goma: „Înşişi copiii evrei… aşteptau în gări trenurile refugiaţilor, pentru a-i înjura şi a le arunca cu pietre”. Tipic pentru modul de a „argumenta” al lui Goma.
Teza lui Goma este că „bande de evrei înarmați” au întocmit „liste negre” și a participat la Holocaustul românilor. Ca și cum NKVD-ul lui Stalin avea nevoie de „listele negre” ale evreilor basarabeni.
Ciudat este că Goma avea o reputație ca scriitor. Dar iată că vine un moment în viața omului când dă, cum se zice, cu lingura în fasole. Când se decide – cum este cazul lui Goma – că „merge și așa”, să facem pe istoricii amatori. Nici un istoric profesionist nu a legitimat susținerile lui Goma. Dimpotrivă, toți cei care au studiat anii 1940-1941 au respins și au condamnat salata antisemită din „Basarabia și evreii”.”