Am câștigat la Strasbourg dreptul de a vorbi. Iată ce am învățat despre cum se vede dreptatea.

În 2022, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statul român pentru că mi-a încălcat libertatea de exprimare. Scriu acest text exercitând exact dreptul pentru care, cu ani în urmă, am fost pedepsit. Ironia aceasta spune, în câteva cuvinte, aproape tot.
Am fost funcționar public. La un moment dat am semnalat nereguli pe care le observasem la locul meu de muncă — chestiuni de interes public, legate de modul în care erau gestionate funcții și fonduri publice. Le-am adus mai întâi la cunoștința superiorilor. Nu am primit niciun răspuns. Le-am făcut apoi publice. Pentru asta am plătit prețul maxim pe care îl poate plăti un funcționar: am fost destituit, cea mai gravă sancțiune disciplinară, printr-o decizie din februarie 2011.
A urmat ce urmează aproape întotdeauna pentru un avertizor: ani de procese. Instanțele naționale mi-au respins, la început, contestația. Aș fi putut să mă opresc acolo. Nu am făcut-o.
În 15 noiembrie 2022, Curtea Europeană a Drepturilor Omului mi-a dat dreptate. A constatat încălcarea articolului 10 din Convenție — libertatea de exprimare — și a reținut, esențial, că instanțele naționale nu făcuseră nicio diferență între faptele relatate și judecățile de valoare și nu examinaseră dacă beneficiam de protecția legii avertizorului de integritate. Cu alte cuvinte, fusesem sancționat tocmai pentru că am spus adevărul de interes public, iar acest lucru fusese, ani la rând, validat de justiția națională.
O hotărâre CEDO nu este, însă, un final. Este o obligație a statului de a repara, pe cât posibil, situația. Mecanismul prin care se face asta, în dreptul nostru, este revizuirea. Am exercitat-o. Revizuirea a fost admisă irevocabil, vechea hotărâre a fost desființată, iar cauza a fost rejudecată. În iulie 2025, o instanță de fond mi-a dat, în sfârșit, dreptate și pe plan intern: a anulat destituirea și a dispus reintegrarea și plata drepturilor cuvenite.
Aici ar trebui să se termine povestea. Nu se termină, pentru că hotărârea a fost atacată, iar eu mă aflu și acum, în 2026, în fața unei instanțe — la cincisprezece ani de la o decizie pe care chiar statul român, prin propriile instanțe de rejudecare, a recunoscut-o ca nelegală.
Și aici începe partea despre care vreau, de fapt, să scriu. Pentru că dincolo de cazul meu există o întrebare care ne privește pe toți.
Articolul 6 din Convenție nu garantează doar dreptul la un tribunal imparțial. Garantează și aparența de imparțialitate. Formula clasică spune că nu este suficient ca dreptatea să fie făcută — ea trebuie și să se vadă că este făcută. Din perspectiva omului care stă în fața completului, aparența nu este un moft; este chiar substanța încrederii în justiție.
Când ai câștigat la Strasbourg împotriva propriului stat și trebuie apoi să te întorci în fața aceluiași sistem judiciar din care a izvorât încălcarea, întrebarea despre aparența de imparțialitate devine acută, nu teoretică. Am ridicat-o prin singurele mijloace pe care legea mi le pune la dispoziție — cererile prin care un justițiabil poate cere ca dosarul lui să fie privit dintr-un unghi în privința căruia nu pot exista îndoieli rezonabile. Aceste mijloace există pe hârtie. În practică, ele reușesc extrem de rar.
Nu acuz pe nimeni de rea-credință. Nu despre persoane este vorba, ci despre un mecanism. Întrebarea pe care o las deschisă este una sistemică: cât de bine își protejează justiția noastră propria aparență de imparțialitate, atunci când exact aceasta este pusă în discuție de cineva care a fost deja, o dată, îndreptățit de o instanță europeană? Dacă răspunsul, în practică, este „aproape deloc”, atunci avem o problemă care nu mă privește doar pe mine.
Spun toate acestea nu din ranchiună, ci pentru că tăcerea m-a costat deja prea mult o dată. Am fost pedepsit fiindcă am vorbit; o instanță europeană a stabilit că pedeapsa a fost nedreaptă. Cel mai potrivit mod de a onora acea hotărâre este să continui să vorbesc — calm, pe fapte, și cu respect pentru instituția justiției, dar fără să renunț la întrebările incomode.
Cincisprezece ani sunt o viață profesională. Nu mi-o poate da nimeni înapoi. Dar dacă povestea mea face ca măcar întrebarea despre aparența de imparțialitate să fie luată mai în serios, atunci nu i-am pierdut de tot.