Dreptatea nu se termină în dispozitiv

Există un principiu vechi al dreptului englez: Justice must not only be done, but must also be seen to be done.
Dreptatea nu trebuie doar făcută. Trebuie să se și vadă că este făcută.
Am sesizat Inspecția Judiciară cu privire la o situație care, în opinia mea, pune în discuție tocmai această aparență de imparțialitate. Nu atac soluția Înaltei Curți nici nu cer Inspecției Judiciare să modifice o hotărâre. Sesizarea privește exclusiv conduita procedurală. Se pune problema dacă un judecător care a avut anterior un rol important în cauzele mele putea participa, fără abținere, la soluționarea cererii mele de strămutare.
M.H. a făcut parte din completul Înaltei Curți de Casație și Justiție care a soluționat cererea mea de strămutare în dosarul nr. 1023/1/2026. Cererea privea dosarul nr. 4470/117/2023, aflat pe rolul Curții de Apel Cluj, dosar născut după Hotărârea CEDO Poienaru împotriva României.
Problema nu este că M.H. a mai judecat cândva un dosar între aceleași părți. Asta, singur, nu ar fi suficient. Problema este alta. M.H. a făcut parte anterior din completul Curții de Apel Cluj care a soluționat definitiv un dosar privind evaluarea mea profesională și a prezidat completul care a respins definitiv contestația mea împotriva destituirii din funcția publică.
Acea soluție internă a ajuns, în final, în analiza Curții Europene a Drepturilor Omului. Iar CEDO a constatat încălcarea art. 10 din Convenție.
După CEDO, dosarul de revizuire nu mai este un litigiu obișnuit. Este calea prin care statul român trebuie să repare efectele unei încălcări constatate de o instanță europeană. Tocmai de aceea, standardul de imparțialitate ar trebui să fie mai riguros, nu mai relaxat.
În acest context, am considerat că participarea M.H. la soluționarea strămutării ridica o problemă obiectivă de aparență. Nu susțin o părtinire subiectivă. Nu fac un proces de intenție. Spun doar că, pentru un justițiabil rezonabil, istoricul cauzei putea naște îndoieli legitime.
Iar legea nu apără doar imparțialitatea reală. Apără și aparența ei.
Aparența de imparțialitate nu este un moft. Este condiția minimă ca justițiabilul să creadă că nu intră într-un mecanism deja închis asupra lui.
Dar episodul nu se oprește aici.
În aceeași încheiere, Înalta Curte a respins cererea de strămutare și cererea de suspendare, dar a dispus restituirea cauțiunii de 1.000 lei. O dispoziție definitivă, clară, cauțiunea se restituie.
Ulterior, am fost sunat de la grefă și mi s-a spus că, pentru a-mi recupera banii, trebuie fie să mă deplasez personal de la Cluj-Napoca la București ca să ridic recipisa în original, fie să împuternicesc pe cineva. Apoi, cu acea recipisă, să merg la bancă.

Aici se vede o mare problemă.
Justiția îi cere cetățeanului să respecte termene, taxe, cauțiuni, forme, originaluri, reprezentări, proceduri. Cetățeanul trebuie să fie perfect în fața sistemului. Dacă greșește o formă, suportă consecințe.
Dar când sistemul trebuie să respecte cetățeanul, prin propria lui hotărâre definitivă, apar brusc obstacole administrative.
Nu contest că există reguli privind recipisele și cauțiunile. Însă într-o administrație judiciară rezonabilă, soluția nu poate fi doar „veniți la București sau trimiteți mandatar”. Există poștă recomandată, curier, corespondență între instanțe, adresă oficială către bancă. Există mijloace administrative prin care un drept deja recunoscut să nu devină o nouă cursă cu obstacole.
Dacă instanța cere rigoare cetățeanului, și cetățeanul poate cere rigoare instanței.
Dacă justiția dispune restituirea unei sume, acea restituire trebuie să fie efectivă, nu doar frumos așezată în dispozitiv.
De aceea, am cerut și administrativ identificarea unei soluții rezonabile și anume transmiterea recipisei prin poștă/curier, transmiterea unei adrese către bancă sau transmiterea documentului printr-o instanță din Cluj.
Nu cer un privilegiu. Cer evitarea unui formalism disproporționat.
În fond, totul se reduce la aceeași idee. Justiția nu se termină în sala de judecată și nu se termină în dispozitivul hotărârii. Ea continuă în felul în care instituția își aplică propriile decizii.
Un stat de drept nu este atent doar când încasează taxe și cauțiuni. Trebuie să fie la fel de atent și când restituie bani, când comunică acte, când răspunde petentului și când își verifică propriile mecanisme.
De aceea, sesizarea mea nu este un gest împotriva justiției. Este un gest prin care justiția poate demonstra că dreptatea nu este doar discutată, invocată sau proclamată.
Dreptatea trebuie să se vadă.