Când justiția se judecă pe ea însăși

Am citit, de la cap la coadă, cele 76 de pagini ale Hotărârii nr. 1348 a Secției pentru Judecători a CSM din 9.06.2026. Secția pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii „constată existența unui atac fără precedent la adresa independenței justiției”. Am rămas cu o senzație stranie. Documentul spune, fără să vrea, mult mai mult decât intenționa să spună autorul lui.
Hotărârea își propune să apere independența justiției și invocă, pe bună dreptate, standardele de deontologie ale presei — citează ghidul BBC, regulile OFCOM, dreptul la replică. Foarte frumos. Numai că, în paginile următoare, același document face exact lucrul pe care îl reproșează altora: întocmește liste. Liste de jurnaliști. Liste de articole. Liste de postări pe rețele sociale, numărate la zi: „140 de articole care conțin sintagma «Savonea»”, „1 articol negativ la fiecare 3 zile”, ONG-uri catalogate procentual — „90% din postări sunt împotriva sistemului de justiție”.
O instituție care se simte atacată de presă răspunde inventariind presa. Iar când o putere a statului ajunge să țină evidența articolelor critice și să le coreleze cu „momente decizionale-cheie”, asta nu mai este apărare. Este o formă de presiune, fie ea și involuntară. Întrebarea pe care orice cetățean ar trebui să și-o pună e simplă: cine ar trebui să se teamă într-o democrație — jurnalistul care scrie, sau instituția care îi numără rândurile?
Cel mai serios cusur al documentului este însă unul de logică elementară, pe care chiar judecătorii ar trebui să-l recunoască instantaneu: nimeni nu poate fi judecător în propria cauză. Materialul „Recorder” a ridicat suspiciuni de corupție și de manipulare a completurilor de judecată. Cine a verificat acuzațiile? Inspecția Judiciară — un organism al sistemului. Cine a tras concluziile? Secția pentru Judecători a CSM — adică tot sistemul. Iar verdictul, complet previzibil, a fost că „niciuna dintre acuzații nu a fost confirmată”.
Nu spun că acuzațiile sunt adevărate. Spun că un sistem care se anchetează singur și se achită singur nu produce încredere, ci o erodează. Tabelele cu procente, defalcările pe „faze procesuale”, graficele colorate — toate sunt impecabile tehnic și, în același timp, irelevante pentru întrebarea de fond: poate o instituție să fie propriul ei arbitru? Răspunsul, în orice democrație serioasă, este nu.
Documentul are eleganța de a-și recunoaște singur eșecul, deși o face printre rânduri. La pagina 20 scrie negru pe alb: încrederea în judecători a scăzut, în sondajele interne, la 35%, pe penultimul loc între toate instituțiile statului. Interpretarea hotărârii este că această prăbușire e rodul unei „campanii hibride” orchestrate politic. Posibil. Dar mai există o explicație, pe care documentul refuză cu obstinație s-o ia în considerare: poate că românii nu sunt manipulați, ci pur și simplu nu mai au încredere. Când o instituție tratează orice neîncredere a propriilor cetățeni drept dovadă a unui atac extern, ea nu mai ascultă societatea — o suspectează.
Am trecut eu însumi printr-un proces care a ajuns până la Curtea Europeană a Drepturilor Omului — cauza Poienaru împotriva României — și am câștigat. Adică o instanță europeană a constatat ceea ce justiția română nu a vrut sau nu a putut să vadă. Experiența asta te învață ceva ce nu scrie în nicio hotărâre de 76 de pagini: justiția poate greși, iar uneori distanța dintre ce afirmă despre sine și ce trăiește omul de rând este enormă.
De aceea mă irită profund teza centrală a documentului — aceea că orice critică ar fi un „coup d’État” împotriva justiției. Nu. Critica nu e lovitură de stat. Controlul, transparența și răspunderea sunt chiar definiția statului de drept, nu inamicii lui.
Hotărârea ne avertizează, cu dreptate, că o justiție intimidată de politic e periculoasă. Subscriu. Dar adevărul are două capete. La fel de periculoasă este și o justiție convinsă că este mai presus de orice întrebare, care confundă independența cu lipsa de răspundere și care vede în fiecare reporter incomod un agent al unui „atac hibrid”.
Independența justiției nu se câștigă numărând articole critice și nici emițând hotărâri în care sistemul se laudă pe sine. Se câștigă prin hotărâri drepte, prin transparență și prin curajul de a privi în față întrebarea pe care 65% dintre români par să o pună deja: cui slujește, de fapt, această justiție?

Post-scriptum — 10.06.2026
Astăzi, 10.06.2026, a venit și comunicatul oficial, care își etalează argumentul suprem: 3580 de judecători, 98,6% dintre cei prezenți, 84% din totalul celor în funcție, votând în unanimitatea celor 239 de adunări generale. Cifrele sunt menite să impresioneze. Pe mine mă neliniștesc.
Pentru că unanimitatea, pe care sistemul o prezintă drept dovada forței lui, poate fi citită exact invers. Un corp profesional care votează 100% la 100% dintre adunări, în aceeași zi, cu același text, fără nicio voce discordantă, nu seamănă cu o comunitate de oameni care gândesc fiecare cu capul lui — seamănă cu o instituție care s-a baricadat. Independența despre care vorbesc cu atâta patos se măsoară tocmai prin capacitatea de a tolera diferența de opinie în interior. Or, așa ceva nu este chipul independenței. Este chipul corporatismului. Iar pentru un public deja neîncrezător, e încă o confirmare, nu o liniștire.
Un singur lucru din acel comunicat refuz să-l tratez cu ironie, și ar trebui s-o facem cu toții: pasajul despre instigările la infracțiuni grave împotriva judecătorilor și a familiilor lor, despre ordinele de protecție emise. Dacă aceste fapte sunt reale, ele nu sunt ridicole — sunt inacceptabile, indiferent cât de îndreptățită ar fi nemulțumirea publică. Nimeni nu are dreptul să amenințe un judecător sau copiii lui. Tragedia comunicării instituționale este însă că acest adevăr serios e înecat în restul retoricii defensive, până când se pierde. Cea mai puternică armă a sistemului ajunge o notă de subsol într-un manifest despre sine.

Hotărârea nr. 1348 și comunicatul care a urmat-o voiau să fie un act de apărare. A ieșit, din păcate, o autobiografie a unei puteri care a încetat să se mai întrebe dacă are dreptate.