Președintele și Guvernul în fața revoltei magistraților

În contextul poziției publice asumate de judecătoarea Raluca Mocanu de la Curtea de Apel București, care a luat apărarea magistraților ce au demascat nereguli grave din interiorul justiției, poziție susținută ulterior de peste 800 de magistrați și dublată de manifestări publice în mai multe orașe ale țării împotriva conducerii piramidale a justiției, personificate de Lia Savonea și de cercul său de influență, se pune firesc întrebarea ce poate face, concret și legal, Președintele României, Nicușor Dan, și ce instrumente are la dispoziție Guvernul condus de Ilie Bolojan?
România se află într-un moment de tensiune instituțională care nu mai poate fi redus la o dispută de persoane sau la un conflict de orgolii. Avem, pe de o parte, o masă critică de judecători și procurori care reclamă capturarea mecanismelor de conducere ale sistemului judiciar, iar pe de altă parte, o conducere a CSM și o influență dominantă a ICCJ percepute ca fiind opace, autoreferențiale și ostile oricărei forme reale de transparență. În acest cadru, rolul autorităților politice nu este acela de a face dreptate în locul instanțelor, ci de a restabili echilibrul constituțional și funcționarea loială a instituțiilor.
Președintele României nu este șeful justiției, dar este garantul independenței acesteia. Această formulă, aparent abstractă, are conținut juridic precis. Președintele prezidează ședințele CSM la care participă, are dreptul de a cere reexaminarea hotărârilor CSM în anumite limite și, mai ales, are un rol esențial în numirile la vârful parchetelor și în validarea judecătorilor Înaltei Curți. Dincolo de aceste prerogative formale, președintele dispune de o forță constituțională majoră având legitimitatea democratică directă. Nicușor Dan poate solicita public explicații CSM, poate cere rapoarte detaliate privind funcționarea Inspecției Judiciare, poate convoca dezbateri instituționale și poate refuza să gireze, prin tăcere, practici care subminează încrederea publică în justiție. Un președinte care tace într-un asemenea moment devine parte a problemei. Unul care vorbește ferm, în limitele Constituției, poate deveni catalizatorul unei reforme reale.
În ceea ce privește Guvernul, rolul său este adesea subestimat sau caricaturizat. Executivul nu are voie să intervină în dosare și nici în soluțiile pronunțate de instanțe, dar are atribuții decisive în arhitectura normativă a sistemului judiciar. Guvernul inițiază proiecte de lege, inclusiv de modificare a legilor justiției, poate propune reorganizarea Inspecției Judiciare, poate corecta derapaje legislative care au permis hipertrofierea puterii unor structuri interne și poate condiționa politic și bugetar funcționarea instituțiilor de respectarea principiilor de transparență și responsabilitate. Un premier precum Ilie Bolojan, cunoscut pentru abordarea administrativă directă și pentru intoleranța față de structuri greoaie și ineficiente, are posibilitatea de a impune o agendă de reformă care să readucă justiția în limitele unui serviciu public în slujba cetățeanului, nu al unor clici interne.
Este esențial de subliniat că nici președintele, nici guvernul nu pot și nu trebuie să dea ordine judecătorilor. Dar pot și trebuie să creeze cadrul în care magistrații onești să nu mai fie marginalizați, intimidați sau sancționați informal pentru curajul de a vorbi. Sprijinul public exprimat de sute de magistrați nu este un act de indisciplină, ci un semnal de alarmă democratic intern, rar întâlnit și extrem de grav prin ceea ce spune despre starea sistemului.
În fond, miza nu este Lia Savonea ca persoană și nici un nume anume din vârful ierarhiei judiciare. Miza este dacă România acceptă ideea unei justiții autiste, închise, în care controlul se exercită de sus în jos, sau dacă revine la spiritul Constituției, unde puterile statului se controlează reciproc, iar independența nu înseamnă impunitate. Președintele Nicușor Dan și Guvernul Bolojan nu pot rezolva singuri criza, dar pot alege dacă o ignoră sau dacă își asumă rolul constituțional de a apăra statul de drept. În acest moment, neutralitatea nu mai este o opțiune, este doar o formă mascată de complicitate.