De Ziua Drepturilor Omului. De la Poienaru c. România la „Justiția capturată” – apel către magistrații onești

Astăzi, 10 decembrie, de Ziua Internațională a Drepturilor Omului – ziua în care, în 1948, Adunarea Generală a ONU a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului – se împlinesc trei ani de la hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Poienaru împotriva României.Pentru mine, aceste două repere nu sunt doar date din calendar, ci dovada că drepturile scrise pe hârtie prind viață doar atunci când cineva decide să nu mai tacă, chiar cu prețul propriei cariere și al liniștii familiei.

În 2008 eram consilier superior în cadrul Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA), instituție care gestionează bani publici și fonduri europene pentru fermieri. Am început să scriu pe un blog personal și, în paralel, să-mi informez superiorii despre neregulile pe care le constatasem în procedurile interne și în gestionarea plăților, nereguli care puteau aduce sancțiuni României și prejudicii agricultorilor. Pentru că în interior nu am primit răspunsuri reale, am sesizat și Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF), iar o parte din problemele ridicate de mine au fost confirmate ulterior de rapoartele de audit ale Comisiei Europene.
Reacția instituției n-a fost să corecteze neregulile, ci să-l reducă la tăcere pe cel care le-a semnalat. După o anchetă disciplinară declanșată exclusiv pe baza articolelor mele de pe blog și a dezvăluirilor din presă, sancțiunea aplicată a fost maximă, destituirea din funcția publică. Instanțele naționale au validat această sancțiune, fără să analizeze concret afirmațiile mele și fără să verifice dacă nu cumva eram protejat de legislația privind avertizorii de integritate și de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
La 15 noiembrie 2022, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus ceea ce justiția din țară a refuzat să vadă că destituirea mea a fost o ingerință disproporționată în libertatea de exprimare și că dezvăluirile mele priveau chestiuni evidente de interes public – modul în care sunt gestionate fondurile agricole, numirile în funcții și recrutarea în APIA. Curtea a constatat că instanțele din România nu au pus în balanță interesul public al informațiilor cu eventualul prejudiciu de imagine, nu au analizat statutul meu de avertizor de integritate în lumina Legii nr. 571/2004 și au ignorat jurisprudența CEDO privind protecția celor care semnalează încălcări ale legii în interiorul instituțiilor publice.
Despăgubirile acordate de Curte de 7.500 de euro pentru prejudiciul moral și cheltuielile de judecată nu au fost pentru mine o victorie financiară, ci o confirmare a faptului că nu am greșit atunci când am ales să pun interesul public deasupra confortului personal. Am spus, într-un interviu din 2022, că „nu se mai moare ca pe vremuri atunci când lupți pentru aflarea adevărului”. Rămân la aceeași idee. Nu am murit, deși am pierdut funcția, veniturile familiei au scăzut, scandalul a intrat în casă, iar etichetele puse de sistem m-au urmărit ani de zile. Dar adevărul juridic a fost stabilit.

Avertizarea de integritate nu este răzbunare personală, nu este scandal, nu este ambiția unui funcționar frustrat. Conform Legii nr. 571/2004 și noii Legi nr. 361/2022 privind protecția avertizorilor în interes public, avertizarea este un demers făcut cu bună-credință pentru a apăra legalitatea, buna administrare a fondurilor publice, drepturile cetățenilor și buna funcționare a instituțiilor. România are, pe hârtie, un cadru legislativ avansat pentru protecția avertizorilor. În practică însă, mulți dintre cei care îndrăznesc să vorbească sunt în continuare izolați, sancționați, marginalizați. Cazul meu nu este o excepție, ci doar unul dintre dosarele ajunse până la Strasbourg.

Astăzi, când reportajul Recorder „Justiția capturată” a adus în fața publicului mărturii ale unor judecători și procurori despre mecanismele prin care dosarele de corupție sunt împinse spre prescriere sau achitare, discuția despre avertizare de integritate nu mai poate fi limitată la simpli funcționari.

Magistrați cu nume și funcții concrete, dar și magistrați care au ales anonimatul, descriu un sistem de influență, dependențe și complicități la vârful instanțelor. Faptul că aceste voci există arată că, în interiorul Justiției, conștiința profesională nu a murit. Faptul că ele sunt încă, numeric, prea puține arată însă dimensiunea fricii și a presiunilor.

O „justiție capturată” nu înseamnă doar câțiva șefi de instanță sau câteva nume sonore, ci un mecanism în care tăcerea celor onești devine combustibil pentru abuzurile celorlalți. Când majoritatea onestă este redusă la postura de spectator, independența justiției se transformă din garanție pentru cetățeni în privilegiu pentru rețele de influență. De aceea, discuția despre libertatea de exprimare a funcționarilor publici, inclusiv a magistraților, nu este un lux teoretic, ci o condiție de supraviețuire pentru statul de drept.

Jurisprudența CEDO arată limpede că salariații statului de la funcționari la judecători au nu doar dreptul, ci și o anumită obligație morală de a denunța nereguli grave care afectează interesul public, mai ales atunci când mecanismele interne de control nu funcționează. În cauza mea, Curtea a reținut, printre altele, că am încercat mai întâi să folosesc canalele interne, că informațiile divulgate priveau chestiuni de interes public major și că sancțiunea aplicată a fost excesivă în raport cu scopul invocat de autorități. Aceleași principii se aplică, mutatis mutandis, și celor care poartă roba. Libertatea lor de exprimare nu este un capriciu, ci o garanție pentru societate că abuzul nu este acoperit cu tăcere.

Nu le cer nimănui să repete traseul meu, să îndure aceleași pierderi sau să meargă până la Strasbourg. Fiecare om își cunoaște propriile limite, propriile responsabilități familiale, propriile vulnerabilități. Fără oameni dispuși să își asume un cost personal pentru interesul public, niciun text de lege fie el și Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau Declarația Universală nu va schimba, de unul singur, un sistem discreționar în unul democratic.Pentru cei care lucrează în instituții ale statului inclusiv în sistemul judiciar, mesajul meu, ca avertizor de integritate care a trecut prin toate treptele unei represalii și a ajuns, în final, la o hotărâre CEDO favorabilă, este simplu: nu confundați loialitatea față de instituție cu loialitatea față de abuz. Loialitatea legitimă este față de lege, față de drepturile omului, față de cetățenii pe care îi deserviți. Restul este doar oportunism travestit în „disciplina sistemului”.

Când am ales să vorbesc, am știut că îmi risc cariera și liniștea familiei. Ceea ce nu am știut atunci, dar știu astăzi, este că tăcerea m-ar fi costat mult mai mult, propria conștiință. De aceea îmi asum public, și în această zi simbolică, fraza pe care am spus-o și în 2022. Nu se mai moare ca pe vremuri atunci când lupți pentru aflarea adevărului!. Se suferă, se pierde, se coboară, dar tocmai această suferință, asumată în interes public, este cea care face posibilă, în timp, transformarea unei societăți.

Dacă hotărârea Poienaru împotriva României va rămâne doar un PDF uitat pe site-ul CEDO sau în Monitorul Oficial, atunci tot drumul acesta va fi, în bună măsură, irosit.Dacă însă ea va fi înțeleasă ca un precedent care apără libertatea de exprimare a celor care semnalează nereguli, inclusiv în justiție, atunci sacrificiul personal își găsește sensul. Nu am căutat niciodată să devin simbol. Am vrut doar ca, în fața unui sistem discreționar, să nu fiu complice prin tăcere. Restul îl las în seama celor care, în fiecare zi, decid dacă drepturile omului sunt o temă de discurs sau o realitate trăită în sala de judecată, în biroul unui funcționar, în viața concretă a oamenilor pe care statul ar trebui să-i servească, nu să-i îngenuncheze.