Când cadastrul României cade, securitatea națională nu mai este o abstracțiune

Atacul cibernetic asupra Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară nu este numai un incident informatic și nici simpla indisponibilitate temporară a unui site public. Blocarea aplicației e-Terra a oprit o parte esențială a circuitului juridic și economic al proprietății imobiliare din România. Începând cu 14 iulie 2026, sistemele informatice ale ANCPI, inclusiv serviciile de e-mail și aplicația de cadastru și carte funciară, au devenit nefuncționale. La 15 iulie, instituția a recunoscut existența unui atac cibernetic pe care l-a descris drept cauza celei mai ample întreruperi tehnice din istoria sa.

În ultima comunicare publică, ANCPI a arătat că, deoarece întregul flux de lucru este digitalizat, nu pot fi înregistrate cereri noi și nu pot fi soluționate nici cererile deja depuse. Această recunoaștere oficială este suficient de gravă chiar înainte de verificarea afirmațiilor făcute de presupusul atacator. Ea arată că statul român a ajuns să depindă integral de un sistem informatic fără să poată activa imediat un mecanism alternativ capabil să asigure continuitatea deplină a serviciului public.

În lipsa e-Terra nu pot fi efectuate în condiții normale intabulări, înscrieri de ipoteci, radieri de sarcini, dezmembrări, alipiri și numeroase alte operațiuni cadastrale. Notarii, băncile, executorii judecătorești, avocații, topografii, autoritățile locale, dezvoltatorii imobiliari și cetățenii depind de acest sistem. Nu a fost blocată doar o platformă. A fost afectat mecanismul prin care statul asigură publicitatea juridică a drepturilor asupra terenurilor și construcțiilor, iar prin aceasta garantează stabilitatea unei părți importante a circuitului civil.

ANCPI a susținut că datele administrate sunt în siguranță și că nu au fost compromise. În același timp, un actor din mediul infracțional informatic, cunoscut sub numele ByteToBreach, afirmă că ar fi obținut baze de date, acces la servere GitLab și codul-sursă al unor aplicații. În spațiul public au mai apărut informații despre o presupusă răscumpărare de zece milioane de euro, despre un acces neautorizat menținut timp de mai multe luni, despre parole administrative vulnerabile și chiar despre ștergerea copiilor de siguranță.

Aceste afirmații nu au fost confirmate oficial și nu trebuie prezentate ca adevăruri stabilite. Capturile de ecran publicate de un presupus atacator pot reprezenta indicii, dar nu înlocuiesc rezultatele unei investigații tehnice independente. Totuși, statul nu poate răspunde unor asemenea acuzații numai prin formula generală potrivit căreia datele sunt în siguranță. O asemenea asigurare trebuie susținută, după izolarea incidentului, prin explicații verificabile și printr-un raport care să distingă între indisponibilitatea serviciului, accesul neautorizat, extragerea de informații și eventuala modificare a acestora.

Trebuie să aflăm dacă atacatorii au obținut numai acces la anumite sisteme sau au putut copia informații. Trebuie stabilit dacă au avut acces de citire sau și posibilitatea de a modifica date, dacă jurnalele operațiunilor au rămas intacte, dacă toate copiile de siguranță sunt disponibile și dacă acestea au fost păstrate separat de infrastructura compromisă. Mai ales, trebuie explicată procedura prin care va fi verificată integritatea bazelor de date înainte ca sistemul să fie repus în funcțiune.

În securitatea informatică, faptul că un sistem pornește din nou nu înseamnă că problema a fost rezolvată. Disponibilitatea este numai una dintre condițiile securității. Celelalte sunt confidențialitatea, integritatea și autenticitatea informației. În cazul cărții funciare, integritatea este decisivă. Dacă un sistem a fost doar blocat, avem o criză de continuitate a serviciului. Dacă datele au fost copiate, avem și o breșă de confidențialitate. Dacă informațiile au putut fi modificate, avem o criză a încrederii în evidența juridică.

În această ultimă ipoteză trebuie verificată concordanța dintre evidențele electronice, actele notariale, încheierile de carte funciară, hotărârile judecătorești și arhivele oficiilor teritoriale. Verificarea nu poate fi înlocuită prin simpla restaurare a unei copii de siguranță. O copie poate fi tehnic funcțională și totuși contaminată de modificări produse înaintea momentului în care a fost realizată. Dacă afirmația privind o prezență de câteva luni în infrastructură s-ar confirma, alegerea punctului sigur de restaurare ar deveni o operațiune juridică și tehnică de o complexitate excepțională.

Aceasta nu înseamnă că un hacker poate deveni proprietarul unei locuințe prin simpla modificare a unui câmp dintr-o bază de date. Transferul legal al proprietății presupune acte autentice sau alte titluri recunoscute de lege, verificări notariale și o procedură de înscriere în cartea funciară. Afirmația potrivit căreia cineva ne poate vinde casele prin câteva apăsări de tastă este exagerată. Dar nici extrema opusă, potrivit căreia nu s-ar fi întâmplat nimic pentru că există documente pe hârtie, nu poate fi acceptată.

O alterare a datelor ar putea provoca blocarea tranzacțiilor, înscrierea sau radierea eronată a unor sarcini, apariția unor neconcordanțe, litigii, fraude documentare și costuri enorme pentru verificarea evidențelor. Datele cadastrale pot fi corelate cu informații despre proprietari, creditori, succesiuni, litigii, suprafețe, amplasamente și sarcini. În mâinile unor grupări infracționale sau ale unor actori ostili, asemenea informații pot fi folosite pentru furt de identitate, șantaj, fraudă, recunoașterea unor obiective sensibile sau construirea unor atacuri mult mai bine țintite.

Incidentul depășește astfel sfera protecției datelor personale. El privește funcționarea statului, securitatea circuitului civil și stabilitatea unei părți importante a economiei. Sistemul de cadastru descrie, în format digital, teritoriul național din perspectiva proprietății și a folosinței sale. Cuprinde terenuri agricole și forestiere, construcții, drumuri, obiective economice, proprietăți publice și private și delimitări care pot dobândi importanță strategică atunci când sunt corelate cu alte informații.

Nu orice acces neautorizat la asemenea date reprezintă automat un atac împotriva integrității teritoriale a României. O asemenea concluzie ar fi juridic și tehnic prematură. Compromiterea sistemului național de cadastru poate produce însă consecințe relevante pentru securitatea națională, mai ales dacă datele au fost extrase, modificate sau corelate cu informații provenite din alte registre publice. Securitatea teritoriului nu privește numai frontierele. Ea privește și capacitatea statului de a cunoaște, administra și proteja situația juridică și geografică a terenurilor, construcțiilor și infrastructurilor sale.

Atacul poate produce efecte și asupra altor instituții care utilizează datele cadastrale ca strat geografic de referință. Un exemplu pe care îl cunosc direct este Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură. În aplicația geografică folosită pentru identificarea parcelelor agricole există un strat cu parcelele cadastrale furnizate de ANCPI. Instrucțiunea oficială de utilizare a aplicației IPA-Online precizează în mod expres că sunt afișate toate parcelele cadastrale puse la dispoziție de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară.

Acest strat permite suprapunerea parcelelor agricole declarate de fermieri peste limitele imobilelor cadastrate, acolo unde cadastrul a fost realizat. El ajută la identificarea terenului, la verificarea amplasamentului parcelei, la observarea suprapunerilor și la analiza diferențelor dintre suprafața declarată și configurația cadastrală. Datele ANCPI nu rămân, așadar, închise într-un singur sistem. Ele sunt preluate, consultate, exportate ori suprapuse în aplicații utilizate de alte instituții ale statului.

Blocarea e-Terra nu înseamnă automat că întreaga aplicație geografică a APIA devine nefuncțională. Un strat cadastral transmis anterior poate continua să fie vizualizat dintr-o copie locală. Apar însă alte riscuri. Actualizarea datelor poate deveni imposibilă, pot apărea diferențe între versiunile folosite de instituții și poate deveni dificil de garantat că stratul existent la APIA corespunde ultimei situații cadastrale validate.

Dacă integritatea datelor-sursă ar fi fost afectată, problema s-ar putea transmite către controalele administrative și procesarea cererilor de plată. O limită cadastrală deplasată, un identificator asociat greșit sau o parcelă alterată nu transferă proprietatea și nu dovedește singură existența unui drept. Poate însă genera suprapuneri artificiale, avertizări nejustificate, blocarea unor cereri, controale suplimentare sau concluzii administrative eronate. Miza este importantă deoarece plățile APIA provin din fonduri europene și naționale, iar corectitudinea identificării suprafețelor contribuie la protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Exemplul APIA arată de ce securitatea unui registru public trebuie analizată și prin prisma dependențelor sale. Un sistem poate fi repus în funcțiune, dar datele sale pot circula deja în copii, exporturi, interfețe și straturi geografice folosite de alte autorități. Auditarea incidentului trebuie să stabilească nu numai ce s-a întâmplat în interiorul ANCPI, ci și ce date au fost transmise altor instituții în perioada în care infrastructura ar fi putut fi compromisă și cum vor fi verificate acele copii.

Datele geografice ale statului nu descriu numai proprietățile obișnuite. În funcție de instituția care le administrează și de drepturile de acces acordate, ele pot indica terenuri și construcții aparținând domeniului public sau privat al statului, coridoare de protecție, servituți și amplasamente asociate infrastructurilor energetice, de transport, comunicații, alimentare cu apă sau exploatare a resurselor naturale.

În cazul conductelor subterane, pericolul trebuie explicat fără exagerări. Cartea funciară poate cuprinde terenurile traversate, servituțile, drepturile de uz și suprafață, zonele de protecție sau construcțiile aferente. Planurile tehnice detaliate ale rețelelor pot fi păstrate de operatorii de electricitate, gaze, petrol, apă, canalizare ori ape minerale și nu trebuie presupus că toate aceste planuri se aflau în e-Terra. Totuși, documentațiile cadastrale pot furniza elemente care, reunite cu informații din alte surse, permit reconstituirea unor trasee.

Din corelarea limitelor de proprietate, servituților, documentațiilor cadastrale, ortofotoplanurilor și datelor tehnice provenite de la operatori pot fi deduse coridoare, puncte de acces, stații, cămine, branșamente, zone de protecție și poziții ale unor instalații importante. În mâinile infractorilor, aceste informații pot fi folosite pentru fraude, furturi, ocuparea abuzivă a terenurilor sau intervenții neautorizate asupra rețelelor. În mâinile unui actor ostil, aceeași acumulare poate fi utilizată pentru recunoașterea infrastructurii critice, identificarea punctelor vulnerabile și pregătirea unor acte de sabotaj.

Exemplul conductelor de ape minerale este relevant. O conductă subterană care transportă o resursă naturală poate traversa succesiv numeroase proprietăți. Informațiile despre traseu, drepturile constituite asupra terenurilor, punctele de captare și instalațiile de transport au valoare economică și pot dobândi valoare strategică. Dacă datele sunt dispersate între ANCPI, autoritatea care administrează resursele minerale, operatorul economic și autoritățile locale, compromiterea uneia dintre componente poate facilita reconstruirea întregului traseu prin corelare.

Aici apare adevărata valoare a datelor furate. Un document izolat poate părea lipsit de importanță. Mii sau milioane de înregistrări geografice, juridice și tehnice, corelate între ele, pot descrie infrastructura economică a unei țări cu o precizie pe care niciuna dintre bazele de date nu o oferă separat. Pericolul nu constă doar în secretul fiecărei informații, ci și în imaginea nouă care rezultă din reunirea lor.

Există apoi problema informațiilor privind obiectivele militare și celelalte amplasamente sensibile. Nu se poate afirma, în lipsa unor dovezi oficiale, că infrastructura compromisă a ANCPI conținea planurile militare clasificate ale României. Informațiile clasificate beneficiază de regimuri speciale de acces, stocare și protecție și nu ar trebui să fie disponibile într-o aplicație cadastrală obișnuită. Tocmai existența acestor regimuri face însă necesară verificarea separării efective dintre sistemele publice, cele profesionale și cele cu acces restricționat.

Terenurile și construcțiile aparținând statului trebuie identificate juridic și geografic. Operațiunile cadastrale, măsurătorile, delimitările și proiectarea unor investiții civile pornesc de la sisteme naționale de referință, coordonate geodezice, ortofotoplanuri și date topografice administrate ori furnizate de instituțiile competente. Unele documentații pot privi zone aflate în apropierea obiectivelor militare, aeroporturilor, depozitelor, instalațiilor energetice sau nodurilor de comunicații.

Chiar dacă informațiile secrete propriu-zise sunt păstrate separat, datele cadastrale neclasificate pot deveni sensibile prin agregare. Limitele unui teren, proprietarul public, regimul juridic, drumurile de acces, construcțiile vizibile, servituțile și modificările succesive pot permite formularea unor concluzii care nu rezultă dintr-o singură înregistrare. Aceasta este una dintre regulile fundamentale ale securității informațiilor. Mai multe date aparent inofensive pot produce, prin corelare, o informație sensibilă sau strategică.

Investigația trebuie să răspundă și la întrebarea dacă infrastructura compromisă era separată în mod real de sistemele care gestionează informații cu acces restricționat. Trebuie verificat dacă existau zone distincte de securitate, ce categorii de utilizatori puteau accesa documentații speciale, dacă atacatorii au ajuns la serverele de fișiere și dacă au putut consulta arhivele documentațiilor cadastrale, nu numai câmpurile principale ale bazelor de date.

În acest punct, atacul încetează să mai fie o problemă exclusivă a ANCPI. El privește APIA, autoritățile locale, operatorii de infrastructuri critice, instituțiile care administrează resurse naturale, autoritățile de securitate și toate sistemele publice care consumă sau corelează informații cadastrale și geospațiale. Întrebarea esențială nu mai este doar dacă hackerii au copiat o bază de date. Întrebarea este ce imagine a teritoriului, proprietății, resurselor și infrastructurii României poate fi reconstruită din datele pe care pretind că le-au obținut.

Legislația română privind securitatea cibernetică urmărește protejarea disponibilității, continuității, autenticității și integrității sistemelor informatice cu valențe critice. Cadrul european NIS2 tratează securitatea cibernetică nu ca pe o problemă rezervată departamentelor IT, ci ca pe o obligație de guvernanță și răspundere instituțională. Conducerea unei entități publice nu poate considera că a rezolvat problema prin achiziția unor aplicații și angajarea câtorva specialiști. Ea trebuie să cunoască riscurile, să asigure resurse, să verifice măsurile și să pregătească răspunsul la incidente.

Atacul ridică astfel o întrebare incomodă. Cine răspunde pentru securitatea sistemului înainte de producerea incidentului, nu numai pentru repararea lui după atac? Trebuie verificat dacă au existat evaluări periodice de risc, teste de penetrare, autentificare multifactorială pentru conturile privilegiate, segmentarea rețelelor, copii de siguranță offline și proceduri reale de restaurare. Trebuie aflat când a avut loc ultima verificare independentă și dacă vulnerabilitățile identificate au fost remediate.

Afirmația potrivit căreia simpla utilizare a WordPress pentru site-ul instituției ar explica compromiterea e-Terra nu poate fi preluată fără probe. Site-ul public și infrastructura internă pot fi sisteme distincte. Utilizarea unui anumit sistem de administrare a conținutului nu demonstrează poarta prin care s-a produs atacul. Este necesar un raport tehnic, nu un proces public construit din presupuneri ușor de viralizat.

Comunicarea ANCPI trebuie să evolueze de la formule liniștitoare la transparență instituțională. Nu pot fi publicate, în timpul investigației, detalii care ar ajuta atacatorii sau ar compromite cercetările. Există însă informații de interes public care trebuie comunicate după limitarea incidentului. Printre ele se află natura generală a atacului, categoriile de sisteme afectate, existența sau inexistența extragerii de date, măsurile luate pentru protejarea persoanelor și condițiile în care poate fi garantată integritatea evidențelor restaurate.

Dacă există posibilitatea compromiterii datelor cu caracter personal, trebuie analizate obligațiile de notificare prevăzute de Regulamentul general privind protecția datelor. Cetățenii nu trebuie să afle de pe forumuri clandestine că datele lor ar fi fost scoase la vânzare. Transparența nu este un gest de imagine. Ea este una dintre condițiile refacerii încrederii într-un registru a cărui funcție juridică depinde tocmai de încrederea publică.

Incidentul arată și o vulnerabilitate mai profundă a digitalizării românești. Statul a transferat procese administrative esențiale în mediul digital, dar nu a demonstrat întotdeauna că a construit în paralel reziliența necesară. Digitalizarea fără redundanță, interoperabilitate controlată, copii de siguranță izolate și planuri funcționale de continuitate poate transforma eficiența într-un punct unic de eșec.

Un registru public esențial nu trebuie să depindă de o singură infrastructură care, odată compromisă, paralizează întregul flux național. Sunt necesare copii de siguranță imuabile, păstrate în medii separate, registre de audit care nu pot fi rescrise de administratorii obișnuiți, proceduri de funcționare degradată și mecanisme prin care operațiunile urgente să poată continua controlat. Reconstrucția nu trebuie să urmărească numai repornirea e-Terra. Ea trebuie să conducă la certificarea integrității datelor și la o arhitectură capabilă să reziste atacului următor.

În lipsa unui raport tehnic și a unei atribuiri oficiale, nu putem afirma cine a executat atacul. Gravitatea incidentului permite și obligă însă formularea unor ipoteze. Prima este aceea a unei operațiuni infracționale care urmărește furtul de date și obținerea unei răscumpărări. Grupările de ransomware au astăzi resurse suficiente pentru a compromite infrastructuri publice importante fără să fie coordonate direct de un stat. Amploarea atacului nu dovedește singură o operațiune statală.

O a doua ipoteză este mult mai gravă. Atacul ar putea face parte dintr-o operațiune executată sau sprijinită de un actor statal ostil. Datele cadastrale, documentațiile geografice, codul-sursă al aplicațiilor și posibilitatea corelării lor cu informații despre infrastructură depășesc valoarea unei baze de date vândute pe internet. Un actor statal nu ar urmări neapărat numai bani. Ar putea urmări cartografierea infrastructurilor, testarea capacității de reacție, identificarea dependențelor dintre registre și compromiterea încrederii publice într-un moment de instabilitate politică.

Există și o a treia ipoteză, cea mai incomodă dintre toate, pe care ancheta nu trebuie să o evite. Dacă atacul extern a fost facilitat din interior? Dacă anumite vulnerabilități au fost cunoscute și tolerate? Dacă au existat conturi compromise, acces privilegiat, neglijență deliberată sau persoane care au oferit atacatorilor informațiile necesare? Formularea acestor întrebări nu înseamnă că serviciile de informații ale României au organizat atacul. Nu există nicio probă publică pentru o asemenea acuzație.

Ancheta nu trebuie însă să excludă aprioric amenințarea internă, complicitatea unor persoane din instituții sau infiltrarea unor structuri publice de către rețele de influență ostile orientării euroatlantice a României. Într-o democrație, serviciile de informații nu pot fi acuzate în bloc și fără probe. Dar nici nu pot beneficia de o prezumție politică de infailibilitate. Rolul lor este să prevină și să contracareze atacurile împotriva infrastructurilor de interes național.

Dacă un asemenea atac a rămas nedetectat timp de luni, așa cum pretinde presupusul atacator, trebuie stabilit dacă instituțiile nu au știut, nu au putut sau nu au vrut să intervină. Fiecare variantă are o semnificație diferită. Incompetența, subfinanțarea, complicitatea și ostilitatea instituțională nu sunt același lucru. Tocmai de aceea trebuie investigate separat, nu amestecate într-o acuzație generală care ar fi ușor de respins.

Această ipoteză incomodă privește și posibilitatea existenței unor curente ostile Uniunii Europene și Statelor Unite în interiorul aparatului public. Influența rusă nu se manifestă numai prin propagandă vizibilă sau prin partide care preiau discursul Kremlinului. Ea poate valorifica frustrări profesionale, rețele vechi de putere, interese economice și reflexe autoritare. A spune că asemenea vulnerabilități trebuie verificate nu înseamnă a declara vinovată o instituție. Înseamnă a refuza naivitatea într-un moment în care infrastructurile europene sunt ținte permanente.

România traversează un moment în care vulnerabilitatea informatică se suprapune peste vulnerabilitatea politică. Guvernul condus de Ilie Bolojan a fost demis prin moțiunea de cenzură din 5 mai 2026 și funcționează cu atribuții limitate. Încercările de formare a unei noi majorități au eșuat, iar prelungirea interimatului slăbește capacitatea executivă într-o perioadă care ar necesita autoritate, coordonare și răspundere politică deplină.

Președintele Nicușor Dan a promis în campania electorală o orientare reformistă și proeuropeană. Modul în care a gestionat criza guvernamentală poate fi însă criticat legitim. Prelungirea blocajului, desemnările lipsite de susținere parlamentară suficientă și absența unei soluții convingătoare riscă să transforme președinția dintr-un factor de mediere într-un administrator al impasului. În opinia mea, există o ruptură vizibilă între promisiunile electorale și exercitarea efectivă a mandatului.

Aceasta este o apreciere politică, nu dovada participării președintelui la o operațiune clandestină și nici motivul pentru a-l asocia artificial atacului. Slăbiciunea conducerii politice creează însă spațiul în care structurile netransparente, rețelele de influență și forțele antidemocratice pot acționa mai ușor. Un președinte ineficient poate produce efecte favorabile acestor forțe fără să le coordoneze și chiar fără să le împărtășească obiectivele.

Cronologia lunii iulie este tulburătoare. Sistemele ANCPI au devenit nefuncționale la 14 iulie. La 15 iulie, instituția a recunoscut atacul. La 16 iulie, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat hotărârea Lin II, prin care abordarea Înaltei Curți privind prescripția în cauzele care afectează interesele financiare ale Uniunii a fost considerată neconformă cu dreptul Uniunii.

Nu există o probă că cele două evenimente sunt coordonate. Ar fi incorect să transformăm apropierea lor temporală într-o conspirație demonstrată. Ele descriu însă aceeași realitate mai largă. Instituții fundamentale ale statului român sunt confruntate simultan cu o criză de funcționare, credibilitate și compatibilitate cu obligațiile europene. Pe de o parte, infrastructura care administrează evidența digitală a proprietății este paralizată. Pe de altă parte, instanța supremă este din nou contrazisă de Curtea de Justiție într-o problemă privind fraudele împotriva intereselor financiare europene.

Între aceste crize se află un guvern demis și un președinte care nu a reușit să producă o nouă majoritate funcțională. Acest tablou este mai periculos decât orice teorie neverificată. Un stat poate fi destabilizat și fără existența unui centru unic care coordonează toate evenimentele. Este suficient ca incompetența, interesele de grup, vulnerabilitățile informatice, ostilitatea față de controlul european și oportunismul politic să acționeze în aceeași direcție.

România se află în prezent la limita inferioară a categoriei recomandate investițiilor, cu perspectivă negativă. S&P a menținut în mai 2026 calificativul BBB minus. Aceasta este ultima treaptă înaintea categoriei speculative. Retrogradarea la nivelul numit curent junk nu este o certitudine și nu poate fi anunțată înaintea agențiilor de rating. Riscul este însă real, iar instabilitatea politică, deficitul, slăbirea capacității administrative și pierderea încrederii investitorilor îl pot amplifica.

Dacă retrogradarea va veni, ea nu va putea fi pusă numai pe seama hackerilor sau a unor dușmani exteriori. Atacatorii exploatează vulnerabilitățile pe care le găsesc. Răspunderea pentru existența lor aparține celor care au administrat instituțiile, au ignorat avertismentele, au protejat incompetența și au lăsat România fără un guvern cu puteri depline. Nu trebuie să căutăm automat în exterior autorii întregului nostru declin. O operațiune ostilă poate veni din afara țării, dar succesul ei este pregătit adesea în interior.

Este necesar un audit public, în limitele permise de securitatea sistemului. Parlamentul, Guvernul, Directoratul Național de Securitate Cibernetică, Autoritatea pentru Protecția Datelor și celelalte instituții competente trebuie să clarifice cum a fost posibilă compromiterea infrastructurii, dacă obligațiile legale au fost respectate și ce măsuri vor preveni repetarea situației. Auditul trebuie să cuprindă lanțul de furnizori, drepturile de acces, istoricul alertelor, copiile de siguranță și schimburile de date cu celelalte autorități.

În momentul de față nu știm dacă atacatorii au furat întreaga bază de date, dacă au putut modifica informații sau dacă au șters copiile de siguranță. Știm însă ceva care nu mai poate fi minimalizat. Un atac cibernetic a făcut imposibilă funcționarea sistemului național de cadastru și carte funciară, iar ANCPI recunoaște că întregul său flux de lucru digitalizat a fost blocat.

Aceasta este deja o problemă de securitate națională. Nu pentru că un hacker ar putea muta frontierele României pe o hartă digitală și nici pentru că proprietățile ar putea fi transferate legal prin câteva apăsări de tastă. Este o problemă de securitate națională deoarece evidența juridică a teritoriului, stabilitatea proprietății, plățile agricole, proiectele economice și funcționarea circuitului imobiliar depind de infrastructuri conectate pe care statul trebuie să le protejeze și să le poată verifica.

Atacul nu trebuie folosit pentru răspândirea panicii. Trebuie folosit pentru a pune capăt unei iluzii, aceea că digitalizarea statului înseamnă cumpărarea unor aplicații și mutarea arhivelor pe servere. Un stat digital este sigur numai atunci când își poate proteja datele, poate dovedi că acestea nu au fost modificate, cunoaște traseul lor către celelalte instituții și poate continua să funcționeze chiar și în timpul unui atac.

România trebuie să demonstreze acum că mai deține controlul nu numai asupra serverelor și evidențelor sale de proprietate, ci și asupra circuitului prin care datele geografice ale teritoriului ajung în sistemele APIA, în documentațiile de urbanism, în evidențele infrastructurilor publice și în proiectele economice. Securitatea națională începe și cu protejarea hărții digitale pe care statul își așază proprietățile, resursele, rețelele și obiectivele strategice.

Întrebarea finală nu este numai cine a atacat ANCPI. Întrebarea este cine a făcut posibil ca una dintre infrastructurile fundamentale ale statului să poată fi paralizată, cine a cunoscut vulnerabilitățile și ce imagine a României poate fi reconstruită din datele compromise. Ipoteza unei operațiuni statale ostile trebuie investigată. Ipoteza unei facilitări interne trebuie și ea investigată. Dar răspunderea certă, deja vizibilă, este a unui stat care nu și-a demonstrat reziliența tocmai în momentul în care avea cea mai mare nevoie de ea.