Când justiția se judecă pe ea însăși. Partea a II-a când Europa îi spune că a greșit

La 10 iunie 2026 publicam articolul «Când justiția se judecă pe ea însăși». Scriam atunci despre Hotărârea nr. 1348 a Secției pentru Judecători a CSM, un document de 76 de pagini prin care sistemul judiciar constata existența unui «atac fără precedent» la adresa independenței justiției.
Observam că justiția română pare tot mai dispusă să numere articolele critice, să inventarieze jurnaliștii și să identifice atacurile venite din exterior, dar mult mai puțin dispusă să se întrebe dacă neîncrederea cetățenilor nu este provocată și de propriile sale hotărâri.
Concluzia mea era simplă. Independența justiției nu poate fi confundată cu lipsa răspunderii.
Nu anticipam faptul că, după numai cinci săptămâni, Curtea de Justiție a Uniunii Europene avea să ofere acestei întrebări un răspuns cât se poate de concret.
La 16 iulie 2026, Când justiția se judecă pe ea însăși. Partea a II-a- când Europa îi spune că a greșit în cauza C-280/25, cunoscută drept Lin II. Curtea europeană a constatat că abordarea Înaltei Curți de Casație și Justiție privind prescripția în anumite dosare de fraudă gravă nu este conformă cu dreptul Uniunii. Mai mult, CJUE a arătat că interpretarea dată de ÎCCJ genera un risc sistemic de impunitate pentru fraudele grave care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene.

De data aceasta, critica nu a venit din partea presei, a unui ONG, a unui partid politic sau a unui cetățean nemulțumit. A venit chiar de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Povestea începe în 2018, când Curtea Constituțională a declarat neconstituțională o parte a articolului din Codul penal care reglementa întreruperea prescripției.
Parlamentul trebuia să intervină și să corecteze legea. Nu a făcut-o la timp. Astfel, între 2018 și 2022 a existat un vid legislative. Legea nu mai prevedea în mod valabil cazurile în care cursul prescripției putea fi întrerupt.

Pentru această situație, Parlamentul poartă o răspundere evidentă. A fost avertizat prin decizia CCR și nu și-a îndeplinit obligația de a pune legea în acord cu Constituția. Dar povestea nu se termină aici.
În 2022, ÎCCJ a stabilit că efectele favorabile ale acestei situații trebuie extinse și asupra unor fapte săvârșite începând din 2014, adică înainte de apariția efectivă a vidului legislativ. Explicația a fost aplicarea legii penale mai favorabile. Această interpretare a dus la închiderea unor dosare penale, inclusiv a unor cauze privind fraude grave.
În 2023, în prima hotărâre Lin, CJUE a acceptat consecințele deciziilor CCR pentru perioada în care vidul legislativ a existat în mod real, între 2018 și 2022. Dar Curtea a spus că instanțele române trebuie să lase neaplicată extinderea stabilită de ÎCCJ atunci când ea creează un risc sistemic de impunitate pentru fraudele grave care afectează interesele financiare ale Uniunii.
Lucrurile păreau lămurite. Numai că, ulterior, ÎCCJ a susținut că judecătorii români nu pot înlătura soluția sa din 2022 fără să încalce legalitatea penală și interdicția construirii unei legi noi prin combinarea unor reglementări succesive – ceea ce juriștii numesc lex tertia.

Prin Lin II, CJUE răspunde direct acestei susțineri. Curtea arată că aplicarea primei hotărâri Lin nu obligă judecătorul să inventeze o lege penală, nu încalcă principiul legalității și nu încalcă drepturile fundamentale ale persoanei acuzate. În consecință, abordarea prin care ÎCCJ a împiedicat aplicarea deplină a primei hotărâri Lin nu este conformă cu dreptul Uniunii.
Comunicatul oficial al CJUE este lipsit de echivoc. Interpretarea ÎCCJ producea un risc sistemic de impunitate.
După pronunțarea Lin II, președintele Nicușor Dan a declarat că vina principală aparține Parlamentului, deoarece acesta nu a intervenit după decizia CCR. Afirmația este adevărată numai pe jumătate.
Parlamentul răspunde pentru apariția vidului legislativ dintre 2018 și 2022. Nu ÎCCJ a creat acel vid. Dar Parlamentul nu a pronunțat Decizia nr. 67/2022. Parlamentul nu a extins efectele situației asupra perioadei anterioare anului 2018 și nici nu a construit ulterior obstacolele juridice împotriva aplicării hotărârii Lin I. Pentru acestea răspunde Înalta Curte.

Nu poate fi pus totul în aceeași oală și transferat apoi legislativului. Într-un stat în care puterile sunt separate, fiecare instituție trebuie să răspundă pentru propriile acte. Parlamentul, pentru legea pe care nu a corectat-o, CCR, pentru efectele deciziilor sale, ÎCCJ, pentru propria jurisprudență, Guvernul, pentru actele executive, președintele țării, pentru felul în care explică public aceste responsabilități.
A spune că «CJUE a avut o opinie, iar ÎCCJ o altă opinie» simplifică periculos lucrurile. Nu discutăm despre doi comentatori juridici aflați la o masă rotundă. În materia dreptului Uniunii, interpretarea CJUE este obligatorie pentru instanțele naționale.
Independența judecătorului nu înseamnă independență față de lege. Și cu atât mai puțin independență față de dreptul european obligatoriu.

La 5 iulie 2026, de Ziua Justiției, președinta ÎCCJ, Lia Savonea, publica un mesaj solemn despre independență, responsabilitate și încrederea cetățeanului. Una dintre afirmațiile sale merită reținută: «O justiție matură este aceea care are curajul să își privească atât reușitele, cât și greșelile.»
La numai 11 zile după acest discurs, CJUE i-a pus Înaltei Curți în față una dintre aceste greșeli. Acum începe adevăratul test al maturității instituționale.
Va recunoaște ÎCCJ că propria abordare a fost incompatibilă cu dreptul Uniunii? Va explica public ce s-a întâmplat? Va accepta că apărarea independenței justiției nu exclude recunoașterea erorilor? Sau vom auzi din nou că orice critică adusă instanței supreme reprezintă o presiune asupra judecătorilor?
Trebuie făcută și o precizare de corectitudine. Decizia ÎCCJ din 2022 nu îi poate fi atribuită personal Liei Savonea. La acel moment, ea nu era judecător la Înalta Curte, ci membru al CSM. A devenit judecător la Secția penală în 2023 și președinta ÎCCJ în 2025.
Nu discutăm, așadar, despre vinovăția personală a actualei președinte pentru hotărârea din 2022. Discutăm despre responsabilitatea sa actuală, în calitate de conducător al instituției care trebuie să răspundă constatărilor CJUE.

În 13 mai 2026, ÎCCJ a primit vizita unei delegații a Curții Europene a Drepturilor Omului, condusă de președintele CEDO, Mattias Guyomar.
Cu acel prilej, Lia Savonea a vorbit din nou despre independența justiției, despre protecția judecătorului împotriva presiunilor externe și despre riscurile pe care reformele politice le pot crea pentru statul de drept. Toate acestea sunt importante.
Judecătorul nu trebuie amenințat. Nu trebuie supus comenzilor politice. Nu trebuie atacat pentru soluțiile pronunțate cu bună-credință. Niciun magistrat și nicio familie de magistrat nu trebuie să suporte amenințări, instigări sau violență. În această privință nu există loc pentru ironie sau relativizare.
Dar, la aceeași întâlnire, președintele CEDO a amintit cealaltă jumătate a adevărului. Independența justiției înseamnă și responsabilitate, adică posibilitatea sistemului de a da socoteală pentru ceea ce face.

Această a doua jumătate dispare prea des din discursul public al instituțiilor judiciare. Se vorbește mult despre drepturile, statutul, stabilitatea, protecția și garanțiile materiale ale magistratului. Se vorbește mult mai puțin despre răspunderea instituției față de cetățean atunci când greșește.
Or, independența nu este un certificat de infailibilitate. Nu este nici un zid ridicat împotriva criticii. Independența există pentru ca judecătorul să poată aplica legea fără teamă. Responsabilitatea există pentru ca aceeași independență să nu se transforme într-o putere fără control.
În discursurile conducerii justiției, modificarea pensiilor de serviciu, reformele statutului magistraților și criticile politice sunt descrise frecvent ca posibile «riscuri sistemice» pentru independența judiciară.
Lin II ne arată că există și un alt fel de risc sistemic, acela produs chiar de jurisprudența instanțelor, atunci când interpretarea legii duce la impunitate în fraude grave.

Întrebarea devine inevitabilă. Este riscul sistemic recunoscut numai atunci când sunt afectate interesele și garanțiile corpului judiciar? Sau și atunci când propriile hotărâri ale instanței supreme afectează aplicarea dreptului european și interesul cetățenilor ca fraudele grave să fie cercetate și sancționate?
Cetățeanul nu este doar persoana acuzată, ale cărei drepturi trebuie respectate integral. Cetățeanul este și contribuabilul din banii căruia se formează bugetul public și bugetul Uniunii Europene.
Protejarea drepturilor fundamentale nu trebuie confundată cu producerea impunității. Iar CJUE explică în Lin II că aplicarea hotărârii sale nu încalcă nici legalitatea penală, nici interdicția unei lex tertia.
În articolul meu din 10 iunie scriam că un sistem care se cercetează singur și se achită singur nu produce încredere, ci o erodează.

Mai scriam că independența justiției nu se câștigă numărând articole critice și nici emițând hotărâri în care sistemul se laudă pe sine. Se câștigă prin hotărâri drepte, transparență și curajul de a răspunde întrebărilor incomode.
Lin II nu dovedește că toate criticile la adresa justiției sunt corecte. Nu dovedește că fiecare judecător a greșit și nu justifică atacurile împotriva magistraților. Dovedește însă ceva essential, faptul că și instanța supremă poate greși. Iar uneori greșeala nu este minoră, ci poate produce un risc sistemic.

Am trecut eu însumi printr-un proces ajuns la CEDO. În cauza Poienaru împotriva României, instanța europeană a constatat încălcarea libertății mele de exprimare după ce sistemul intern nu îmi oferise protecția necesară. De aceea știu că distanța dintre discursul instituțional și experiența cetățeanului poate fi enormă.
O hotărâre europeană nu este un atac asupra justiției române. Este dovada că mecanismele europene de control funcționează atunci când mecanismele interne nu reușesc.
În iunie, CSM a reacționat la criticile presei printr-o demonstrație de solidaritate aproape unanimă a corpului judiciar. În iulie, CJUE a constatat că abordarea instanței supreme nu este conformă cu dreptul Uniunii.
Unanimitatea profesională nu poate transforma însă o interpretare greșită într-una corectă. Nici numărul judecătorilor care semnează un comunicat și nici solemnitatea discursurilor despre independență nu pot înlocui răspunsul la întrebarea de fond. Cine răspunde atunci când justiția greșește?
Aceasta nu este o întrebare ostilă justiției. Este întrebarea de care depinde legitimitatea ei.

La 10 iunie scriam că Hotărârea CSM devenise «autobiografia unei puteri care a încetat să se mai întrebe dacă are dreptate». La 16 iulie, CJUE a pus din nou această întrebare.
De data aceasta, Înalta Curte nu mai poate răspunde numărând articolele critice. Nu mai poate spune că întrebarea vine de la jurnaliști ostili, de la ONG-uri, de la politicieni sau de la rețele sociale. Întrebarea vine de la Luxemburg.
Iar răspunsul va arăta dacă discursul despre maturitate și memorie instituțională a fost o convingere adevărată sau doar o frumoasă alocuțiune de Ziua Justiției.

Independența fără responsabilitate riscă să devină privilegiu. Solidaritatea fără libertatea criticii riscă să devină corporatism. Iar o justiție care cere permanent societății să aibă încredere în ea, dar refuză să dea socoteală când greșește, nu își apără autoritatea. O pierde.