Cine apără procesul echitabil când avocatul nu mai crede în el?

Există momente într-un proces în care disputa nu mai este doar între reclamant și pârât, între cetățean și instituție, între partea vătămată și stat. Uneori, disputa se mută într-un loc mai discret, dar esențial, între client și propria lui apărare.
Cazul meu ridică o astfel de problemă. Dosarul nr. 4470/117/2023 nu este un dosar obișnuit. Este un dosar de revizuire născut după Hotărârea CEDO Poienaru împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 10 din Convenție. Altfel spus, statul român fusese deja găsit în culpă, iar instanțele interne urmau să judece efectele acestei hotărâri europene.
Într-un asemenea context, pentru mine nu mai era suficientă o apărare strict tehnică, redusă la formule procedurale. Într-o cauză post-CEDO, dreptul la un proces echitabil nu este o ornamentație juridică. Este chiar cadrul în care trebuie să se producă reparația.
De aici a început ruptura. Am considerat că, în fața unor împrejurări obiective privind compunerea completului, participări succesive ale unor judecători la etape conexe ale cauzei, abțineri și reconfigurări procedurale, trebuiau formulate cereri de recuzare și de strămutare. Nu pentru a tergiversa sau pentru a ataca judecători, ci pentru a proteja aparența de imparțialitate, garanție esențială a art. 6 par. 1 din Convenție.
Avocatul meu de atunci a avut o altă opinie profesională. M-a sfătuit să nu formulez asemenea cereri, apreciind că nu ar avea fundament legal bazat pe Codul de procedură civilă.
Astfel, am ales să-mi revoc avocatul. După revocare, am formulat în nume propriu cererea de strămutare la Înalta Curte de Casație și Justiție. Cererea a fost respinsă la data de 11.06.2026, la fel și cererea de suspendare. Ulterior, la data de 17.06.2026, am primit răspunsul fostului avocat la notificarea mea de revocare.
Acel răspuns este interesant nu doar pentru cazul meu, ci și pentru o discuție mai largă despre raportul dintre client, avocat și dreptul la un proces echitabil.
Fostul avocat îmi comunică faptul că a luat act de revocarea mandatului și că nu va mai efectua acte de procedură în dosar. Până aici, lucrurile sunt firești.
Dar apoi face o precizare esențială. Pierderea încrederii profesionale ar fi fost lipsită de fundament, deoarece el mă sfătuise să nu depun cereri de strămutare și recuzare, iar aceste cereri ar fi fost ulterior respinse, ceea ce ar demonstra, în opinia sa, corectitudinea poziției sale profesionale.
Aici apare prima problemă. Respingerea unei cereri nu dovedește automat că acea cerere era lipsită de fundament legal. Dacă ar fi așa, orice parte care pierde o excepție, o cerere de recuzare, o cerere de strămutare, o cale de atac sau chiar o acțiune ar trebui considerată, retrospectiv, ca fiind în afara dreptului.
Or, dreptul procesual nu funcționează așa. O cerere poate fi serioasă, argumentată, justificată prin împrejurări obiective și totuși respinsă. Mai ales când discutăm despre imparțialitate, aparență de imparțialitate și art. 6 par. 1 din Convenție. Judecătorul poate respinge cererea. Dar respingerea nu șterge problema juridică ridicată.
În cazul meu, problema era cu atât mai sensibilă cu cât dosarul era unul post-CEDO. Nu se judeca o simplă pretenție administrativă. Se judeca modul în care statul român repară, în ordinea sa internă, o încălcare constatată de instanța europeană.
De aceea, întrebarea pentru specialiști este simplă. Poate fi calificată ca lipsită de fundament legal o cerere prin care partea invocă dreptul la un tribunal imparțial într-o cauză post-CEDO? Eu cred că nu.
A doua problemă privește autonomia clientului. Avocatul are, desigur, independență profesională. Nu este scribul clientului și nici nu trebuie să semneze orice idee a clientului. Are dreptul și obligația să spună că „acest demers nu este oportun, nu este util, nu este susținut de lege”.
Dar clientul are, la rândul său, dreptul să nu continue mandatul cu un avocat care nu mai susține direcția fundamentală a apărării sale. Încrederea profesională nu este un accesoriu sentimental. Este temelia mandatului.
Dacă eu consider că problema centrală a dosarului este aparența de imparțialitate, iar avocatul consideră că demersurile prin care pot ridica această problemă nu au fundament, ruptura nu mai este una de nuanță. Este o ruptură asupra sensului apărării.
Într-o asemenea situație, revocarea avocatului nu este un capriciu. Este exercitarea dreptului clientului de a-și apăra cauza potrivit propriei evaluări asupra interesului său procesual.
A treia problemă este poate cea mai delicată, și anume, onorariul de succes. În același răspuns, fostul avocat arată că, dacă recursul va fi respins și hotărârea va rămâne favorabilă, ar trebui agreată proporția în care este datorat onorariul de succes, iar în lipsa unei înțelegeri amiabile, aceasta ar urma să fie stabilită de instanță.
Această formulare spune mult. Dacă proporția trebuie încă agreată, atunci pretenția nu pare, cel puțin din această perspectivă, una clar determinată. Dacă trebuie stabilită ulterior de instanță, atunci nu vorbim despre o creanță simplă, necontestabilă, mecanică. Vorbim despre o pretenție care trebuie probată, explicată, justificată.
Iar aici întrebarea devine inevitabilă. Dacă voi câștiga definitiv, cui aparține succesul? Poate fostul avocat să pretindă onorariu de succes pentru un rezultat obținut după revocare, în condițiile în care eu am continuat singur procedura și am formulat tocmai acele demersuri pe care el le-a considerat nefondate?
Dacă voi formula cerere de recuzare împotriva judecătoarei I.I.P., aflată în actualul complet de recurs, având în vedere rolurile sale procedurale anterioare, iar această cerere va fi respinsă, voi sesiza, probabil, Inspecția Judiciară și cu privire la această situație. Am făcut deja o sesizare privind participarea judecătoarei M.H. de la ÎCCJ în completul care a soluționat strămutarea.
Toate acestea sunt acte procesuale și instituționale pe care le asum în nume propriu. Dacă voi câștiga definitiv, nu se va putea spune simplu faptul că succesul aparține avocatului revocat. Mai ales dacă succesul se va produce într-un context procedural în care partea a continuat singură să invoce art. 6 par. 1 CEDO, imparțialitatea obiectivă, aparența de imparțialitate și dreptul la o reparație efectivă după CEDO.
Iar dacă voi pierde, problema se mută din nou la Strasbourg. Pentru că, în ipoteza unei pierderi definitive, analiza nu se va mai opri la art. 10 din Convenție, ci va privi și art. 6 par. 1, dreptul la un tribunal independent și imparțial.
De aceea, discuția despre onorariul de succes este prematură și, în același timp, profund interesantă. Un onorariu de succes presupune succes. Dar succesul trebuie legat de o contribuție profesională efectivă. Nu poate fi revendicat abstract, ca efect al simplului fapt că avocatul a fost cândva în dosar. Cu atât mai puțin atunci când, înainte de final, mandatul a fost revocat tocmai din cauza unui dezacord asupra demersurilor considerate esențiale de client.
Este aici o chestiune care merită discutată în profesie. Unde se termină opinia profesională legitimă a avocatului și unde începe dreptul clientului de a spune că acea opinie nu-i mai apără cauza?
Și încă ceva. Poate un avocat să invoce respingerea unei cereri ca dovadă că sfatul său de a nu o formula era corect, într-o materie în care însăși aparența de imparțialitate este miza?
În logica strictă a rezultatului, orice cerere respinsă pare inutilă. În logica dreptului la un proces echitabil, lucrurile sunt mai complicate. Uneori, cererea respinsă devine chiar proba că partea a epuizat mijloacele interne. Uneori, refuzul instanței de a răspunde convingător la o problemă de imparțialitate devine materialul viitoarei plângeri CEDO.
De aceea, nu accept ideea că invocarea art. 6 par. 1 CEDO ar fi fost lipsită de fundament legal. Nu accept nici ideea că aparența de imparțialitate poate fi tratată ca o sensibilitate personală a justițiabilului. Și nu accept ca un eventual succes obținut după revocare, printr-o strategie pe care fostul avocat nu a susținut-o, să fie transformat automat într-o creanță pecuniară împotriva mea.
Nu refuz plata muncii avocatului. Refuz confuzia dintre munca efectiv prestată și dreptul de a revendica succesul final, indiferent de ce s-a întâmplat după revocare.
Într-un dosar post-CEDO, procesul echitabil nu este o lozincă. Este terenul însuși al luptei juridice. Iar când avocatul nu mai crede în acel teren, clientul are dreptul să meargă mai departe singur, pe riscul lui, pe semnătura lui, și, eventual, pe victoria lui.