De la devalizarea fondului public la paradoxul tranziției energetice

În arhitectura juridică a tranziției economice românești, Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale a deschis calea unui instrument contractual amplu utilizat, dar profund pervertit în practică, și anume, locația de gestiune.

Concepută teoretic ca un mecanism de eficientizare prin care statul predase exploatarea și administrarea unor subunități sau obiective industriale către operatori privați în schimbul unei redevențe și al unor obligații investiționale, această formulă s-a transformat rapid într-un vehicul de căpușare legalizată.

Proiectele de mare anvergură ale hidroenergeticii naționale au devenit astfel scena unui dezechilibru contractual sistemic, în care riscurile, uzura activelor și cheltuielile logistice uriașe au rămas neîntrerupt în sarcina locatorului de stat, timp în care profiturile operative, parcurile tehnologice generate prin amortizarea utilajelor publice și drepturile asupra resurselor conexe au fost integral privatizate de către locatari.

Studiul de caz al barajului de anrocamente de la Răstolița ilustrează cu fidelitate anatomia acestui transfer nejustificat de avuție. Pe acest șantier complex, amânarea perpetuă a decontărilor pentru lucrările majore de anrocamente, săpături de tuneluri și construcții speciale a funcționat ca un pretext convenabil pentru ca firmele locatare să utilizeze utilajele, combustibilul, carierele de piatră și fondul forestier al statului în scopul consolidării unor afaceri private paralele.

În timp ce locatarii au acumulat capital substanțial din exploatarea resurselor locale și din utilizarea gratuită a infrastructurii publice, proiectul hidroenergetic a fost blocat într-o stare de sub-dezvoltare cronică, lăsând statul român deposedat de resurse și titular al unui activ nefinalizat, cu un impact ecologic grav asupra ariilor protejate din zonă.

Persistența politică actuală de a finaliza proiectul de la Răstolița exclusiv din fonduri publice, invocând imperativul securității energetice în contextul crizelor contemporane, ignoră atât imperativele răspunderii juridice pentru devalizarea istorică a șantierului, cât și realitățile tehnice ale pieței moderne de energie.

Din perspectivă tehnico-economică, continuarea investițiilor într-o capacitate hidroenergetică de dimensiuni modeste și cu un profil de producție rigid nu se mai justifică prin raportare la costurile actuale de mediu și la oportunitățile de modernizare a sistemului național.

Prioritatea strategică a statului ar trebui să vizeze eficientizarea și retehnologizarea marilor hidrocentrale existente, alături de dezvoltarea capacităților de stocare a energiei prin pompaj, soluții capabile să asigure flexibilitatea rețelei fără a perpetua modelul consumator de resurse publice care a marcat tranziția anilor ’90.